Mănăstirile din Bucovina – Mănăstirea Probota

Bisericile din Bucovina îşi au frumuseţea şi măreţia lor aparte atât prin picturile interioare şi exterioare, cât şi prin arhitectură. Privindu-le, de îndată suntem învăluiţi într-o atmosferă de reculegere sufletească; chipurile sfinţilor ne arată viaţa lor de sfinţenie – cea mai înaltă treaptă a demnităţii omului; aceasta este starea care apropie pe om de Dumnezeu; privindu-le, simţim lucrarea şi prezenţa lui Dumnezeu în ei.

Aceste biserici cu picturile lor sunt mărturii ale credinţei noastre ortodoxe, sunt roade ale jertfei celor care le-au ctitorit, înaintaşii noştri apărători de ţară şi păstrători jertfelnici ai credinţei noastre strămoşeşti; ele arată vrednicia şi puterea de creaţie a poporului nostru în tot ce este frumos, frumosul care desfătează în primul rând ochiul sufletului şi chiar cel al trupului.

Meşterii constructori şi zugravi au realizat frumuseţea care izbaveşte din sfinţenia vieţii şi legătura omului cu Dumnezeu prin lucrarea Sfântului Duh. Păstrarea şi îngrijirea acestor valori constituie o îndatorire de primă importanţă; ele aparţin, deopotrivă, patrimoniului universal; prin ele facem parte nu numai din familia popoarelor Europei ci şi din marea familie a lumii întregi, a lumii iubitoare şi creatoare de valori realizate de om, care este chipul lui Dumnezeu, Creatorul cosmosului, adică al frumosului.

Mănăstirea Probota, 1398 – 1532

Într-un ţinut cândva acoperit cu păduri, în care se afla celebrul Câmp de la Direptate, acolo unde Ştefan cel Mare a fost încoronat Domn, între văile a două păraie, Şomuz şi Probota, fusese ridicată înainte de 1398, prima măsătire din Moldova amintită în documente:Probrata sau Probota.

Ctitorită de Ştefan I sau Petru I Muşatinul pe un teren instabil, este refăcută din temelie de către Ştefan cel Mare în secolul al XV lea, dar nici aceasta nu rezistă. Din „Probota Veche”, cunoscută şi sub numele de „Sfântul Nicolae din Poiană”, nu se mai păstrează azi decât nişte ruine amintind de mănăstirea care a fost cea mai măreaţă şi mai înzestrată la timpul său.

La 200 m de aceste ruine, Petru Rareş ridică, la îndemnul stareţului mănăstirii (viitor mitropolit al Moldovei), Grigore Roşca, o nouă biserică, pe care o pictează şi la exterior în 1532. Arhitectura şi pictura-frescă, în interior şi la exterior se integrează în ansamblul mănăstirilor bucovinene-expresie a valorii de excepţie a artei medievale româneşti, purtând însemnele stilului ştefanian şi ale rolului pe care l-a avut Petru Rareş în dezvoltarea ei.

Întreaga concă de nord este rezervată reprezentării Răstignirii, scenă dramatică, de o mare valoare estetică şi de spiritualitate creştină, compoziţie amplă, cu personaje numeroase şi cu imagini simbolice ale Bisericii şi Sinagogii.

O atenţie specială merită tabloul votiv din jumătatea sudică a peretului vestic al naosului; Petru Rareş ţine în mână macheta bisericii pe care o oferă lui Iisus prin intermediul Sfântului Nicolae, patronul bisericii. Domnitorul este urmat de Iliaş, moştenitorul tronului, al cărui chip a fost înnegrit după trecerea la islamism, de Ştefan şi de Doamna Elena, însoţită de copiii mai mici, Constantin şi Ruxandra.

În biserică îşi dorm somnul de veci familia domnitorului, precum şi boierii cei mai de seamă ai timpului care au obţinut privilegiul de a fi înmormântaţi într-o necropolă voievodală. Din nefericire, cea mai mare parte a mormintelor au fost demult jefuite.

Mănăstirea Probota deţine o impresionantă serie de 21 de pietre funerare, trei aduse dintre ruinele Probotei Vechi. Cele mai vechi şi mai valoroase aparţin ctitorilor:Petru Rareş, soţia sa, Elena, şi fiul lor, Ştefan.