Oglinda e martorul, e prietenul cel mai bun sau inamicul cel mai crud. În faţa oglinzii, adolescenta se caută insistent, cu o curiozitate nestinsă, în care se afirmă o fărâmă de cochetărie, chiar de la acea vârstă a „lipsei de graţie”.
Se contemplă, narcisistic uneori, dornică să desluşească trăsăturile încă noi, incerte, potopite adesea de coşuri, chipul ei de mâine, curioasă să-şi afle şi personalitatea, firea, temperamentul. Pe ascuns mai încearcă şi rujul mamei, caută să-şi creioneze ochii cum a văzut într-o revistă, se maimuţăreşte ca actriţa cutare, vrea neapărat să devină mai drăguţă, pentru că e pe rând foarte mulţumită şi nemulţumită de sine, foarte sigură şi foarte nesigură de ea.
La această vârstă, o frază aruncată la întâmplare: „Ce fată urâţică…” poate răni profund un suflet tânăr şi lăsa urme adânci de neîncredere, de timiditate şi de nesiguranţă o viaţă întreagă. La această vârstă, elogierea excesivă a unor însuşiri fizice, repetarea la nesfârşit a aprecierii „Ce fată drăguţă” poate în altă măsură altera caracterul în formarea tinerei între dorinţa firească, necesară, de a-ţi ameliora înfăţişarea şi preocuparea excesivă, violent frivolă, pentru rochii, farduri, bucle e un singur pas greşit, pe care adolescenta îl poate face cu uşurinţă dacă nu este energic şi chibzuit condusă de părinţi.
Parcă vă aud după ce aţi ctiti rândurile de mai sus: „Bine, bine, dar cum pot deveni eu mai drăguţă dacă nu am nici părul blond în valuri al lui Brigitte Bardot, nici ochii migdalaţi ai Sofiei Loren, nici silueta lui Jennifer Lopez, nici farmec, nici vioiciune fermecătoare, nici…”
O clipă, să ne înţelegem! La primele ei apariţii în film, Brigitte Bardot era perfect insignifiantă. În filmul ei de început, „Un drac de fată” era de o inexpresivitate desăvârşită. Nu făcea decât să îşi plimbe picioarele goale, de mică balerină , pe ecran. Nu se vedea. Când a descoperit-o regizorul Roger Vadim, asta era: o fetişoară zveltă cu o mutră nostimă, cu o pereche de ochi ce luşau uşor. Atât. Vadim a făcut cu ea filmul „Dumnezeu a creat femeia” şi un gazetar spiritual a adăugat: „Iar Vadim a creat-o pe Brigitte”. I-a descoperit farmecul, i-a descifrat personalitatea, acea candoare uşor perversă, acea nepăsare bosumflată, acea siguranţă totală, stupefiantă. Brigitte înseamnă părul ei lung, vălurit, cu care face tot ce vrea. Înseamnă ochii ei, cărora machiajul le-a accentuat depărtarea şi i-a lăsat să luşeze în voie: e ceva al ei, numai al ei. Aşa s-a creat „tipul” Bardot, de aici a pornit mitul Bardot.
Bine, bine, vă şi aud din nou întrerupându-mă, dar nu poate orice fată avea lângă ea un vrăjitor ca Vadim în stare s-o preschimbe din Cenuşăreasă în prinţesa fermecată, nu fiecare are la îndemână machiori celebri şi coafori renumiţi, care cu un pieptene în mână şi cu un fond de ten în cealaltă, săvârşesc metamorfoze mai ceva ca vracii din poveste. Nici nu e nevoie. Nu toate fetele devin stele de cinema (chiar dacă ar dori-o…) şi nu pentru toate frumuseţea fotogenică este o obligaţie profesională.
Dar pentru toate este obligatorie mica şi modesta frumuseţe de toate zilele, iar aceasta înseamnă în primul şi în ultimul rând îngrijirea atentă a propriei persoane. Să ne gândim o clipă împreună: care ar fi cusurile fizice cele mai frecvent întâlnite? Dacă începem cu cele ale chipului: trăsăturile neregulate, tenul impur, o anumită conformaţie neavantajoasă a capului (maxilare prea puternice, frunte prea îngustă, ochii cam mici), trebuie să vă spunem cu cea mai mare certitudine că ele sunt astăzi absolut corijabile prin arta cosmeticii şi a machiajului. Şi în egală măsură prin aceea a coafurii, cu toate adjuvantele care se folosesc astăzi: meşe, şuviţe, peruci.
În anii adolescenţei, când chipul e încă incert, iar silueta în formare, nu cred că trebuie intervenit decât în cazurile în care se impune din punct de vedere medical lucrul acesta, să zicem o acnee virulentă sau o precoce predispoziţie spre obezitate. Apoi însă, fără a avea acea prejudecată bătrânească a „vopselilor care strică faţa”, putem liniştite să ne încredinţăm pe mâinile unei bune cosmeticiene: ea ne va învăţa cum, fără vreun exces de farduri, să umbrim un nas puţintel prea lung sau să mascăm o bărbie prea rotundă, să ne mărim ochii sau să creăm iluzia depărtării lor, să ne îngrijim pielea prea uscată sau prea grasă. Obrazul poate fi realmente remodelat, iar silueta aşijderea: fata cea mai firavă se poate consolida şi forma armonios dacă ştie să-şi aleagă şi să frecventeze cu tenacitate sportul cel mai potrivit ei; faţa cea mai grăsună poate reveni la greutatea normală dacă ştie să-şi regleze atent alimentaţia şi să reziste ispitelor gastronomice. Pentru a reuşi toate acestea este nevoie de trei lucruri:
- Voinţă
- Voinţă
- Voinţă
Ştiu bine că nu e deloc uşor să trebuiască să lupţi tot timpul cu tine însuţi, să-ţi refuzi cu ascetism ceasul de somn sau felia de tort. Dar nicio satisfacţie nu este pe acest pământ atât de mare ca aceea pe care ţi-o dă biruinţa asupra propriei tale persoane. Mai ales când începi să auzi o dată din stângă o dată din dreapta: „Ai văzut ce drăguţă s-a făcut? Nici nu e de recunoscut…”.
Da, cred cu tărie că nu există fete iremediabil urâte. Cred că am ajuns în epoca când o fărâmă de inteligenţă cântăreşte mai mult decât un car de frumuseţe; pentru că fărâma de minte poate juca azi rolul baghetei vrăjite şi preschimba ca prin farmec urâtul în contrarul său.
Cred în frumuseţea pe care femeia şi-o poate construi cu propriile sale mâini. Cu o condiţie: modelarea aceasta migăloasă, pasionată a propriei fiinţe să pornească dinăuntru. Degeaba o gură frumoasă din care ies banalităţi. Degeaba nişte ochi superbi care privesc în gol, inexpresivi, ca ochii unei statui. Degeaba o frunte înaltă , luminoasă dacă în spatele ei aleargă nişte biete gânduleţe meschine … Dacă vom avea un chip frumos şi un suflet urăţel şi sărac, degeaba toată strădania….
