Vreme de război, realitatea noastră
Cine ar fi crezut că voi ajunge să scriu gânduri în vreme de război? Am citit atât de multe cărți despre războaie diferite. Însă nu mi-am imaginat că voi trăi unul în acest secol, atât de aproape de graniță. Pandemia ne-a scos din zona de confort și ne-a provocat să ne reanalizăm viața. Lecția nu a fost suficientă, mai primim una, mult mai dură.
În prima zi de război, am citit știrile de la prima oră a dimineții și nu îmi venea să cred. Am sperat că nu va dura mult și pacea se va instaura. Credeam și speram că viețile oamenilor sunt valoroase, dar uneori orgoliul e mai presus de orice. Iată-ne în a șase zi de război. De necrezut…
Cum reacționăm în vreme de război?
Am fost surprinsă să remarc cât de repede s-au mobilizat oamenii din apropierea graniței. ONG și Asociații fac tot posibilul pentru a strânge bani, alimente, haine pentru imigranții care fug în calea războiului.
Imaginile publicate cu oamenii pe fețele cărora citesc disperarea, îmi vor rămâne mult timp în suflet. Nu știu cum aș fi reacționat să fiu eu în locul lor. Sper să nu trec prin această dramă, niciodată.
Vorbim de un război dintr-o ambiție prostească a unui om. Ambiție care a distrus o țară și a înspăimântat întreaga lume. Citesc ultimele știri de seară și dimineața sper să nu vină cu vești proaste. Sunt conștientă că adevărul este întotdeauna la mijloc, dar am crezut că suntem mai înțelepți, mai blânzi. Am greșit.
Mai buni sau mai răi în vreme de război?
Ar trebui să fim mai buni, viața să fie despre un drum spre blândețe, altruism, iubire față de semeni. Pandemia a provocat multă durere, acest război aduce și mai mult durere, care vine cu anxietate, depresie, frică, traume. Consider că fiecare moment dificil pe care îl traversăm, e menit să ne întărească. Dar se pare că devenim mai răi, lucru care mă îngrozește.
Printre oamenii care ajută refugiații, există și șarlatani. Trist, sunt dezamăgită că oamenii consideră că pot profita de pe urma oamenilor necăjiți. Mi se pare că nimic nu ne mai poate îmblânzi. Din tot sufletul, am sperat că pandemia ne-a dat o lecție grea, dar bună, pe care am învățat-o. Cu acest război, am dovedit că lecția nu a fost suficientă.
Să fim mai buni…de ce e greu?
Și în vreme de război, comunitatea online s-a împărțit în două tabere. Cea care a postat doar despre război și cea care a postat postări care nu aveau legătură cu războiul. Ambele tabere au fost criticate în egală măsură. De ce să postezi despre război că oamenii sunt sătui și se adâncește starea de anxietate? Cum să postezi postări din viața de zi cu zi când în țara vecină e război?
Mi-aș fi dorit să fi învățat să respectăm alegerile altora. Spunem mereu că suntem deschiși, și totuși, dovedim de fiecare dată că suntem exact invers. Chiar cred că am primit suficiente semne că trebuie să fim mai buni, mai empatici. Avem opțiunea să nu ne uităm la ce nu ni se potrivește. De ce trebuie să fim răi?
Mă gândesc, mă cutremur și totuși…
Mi-e frică și nu îmi doresc război, ci doar pace, liniște și normalitate. Din păcate, nu ține de mine să readuc pacea, însă ține de mine să mă mențin cu mintea limpede. Știu că trebuie să fiu realistă, există un război, chiar aproape de țara mea. Dar mai știu că pentru noi viața merge mai departe. Nu e timp de stat și adâncit angoasa. E momentul să ne ocupăm mintea și mai mult.
Încerc să lucrez mult și să citesc. Bifez la timp cursurile din online. Petrec mult timp cu Kira, câinele meu, exerciții de concentrare, mișcare fizică, joacă în natură. Ascult muzică energizantă. Gătesc deserturi. Socializez cât pot, ies la cafea cu prietenele mele, luăm masa în oraș. Planific mici escapade și vacanțele la mare. Tot ce știu că mă încarcă pozitiv.
Incerc sa imi duc viața de zi cu zi. Dar nu pot sa raman indiferenta fata de ce se întâmplă acolo.
Toate gândurile noastre bune merg spre ei.
M-a surprins cât de mulți oameni ne-am strâns să ajutăm așa cum putem, atât cât putem. Situația e urâtă și nici nu îmi pot imagina prin ce trec persoanele din Ucraina și cât de greu le este.
Trebuie să fim conștienți că nu trebuie să ne oprim aici, dar să nu încetăm să facem activitățile pe care le făceam înainte de toată situația aceasta.
Încercăm să le combinăm pentru că este necesar.
Chiar ni s-a dat viața peste cap cu toate aceste evenimente groaznice. Chiar citeam o carte despre război când a început. Încerc să îmi ocup mintea, să îmi văd de viață ca și până acum, însă frica și tensiunea stă mereu în spate. Msi ales că locuiesc nu tare departe de graniță. Totuși, cred că Dumnezeu ne va păzi și că totul se va sfârși curând.
Trebuie să ne credem mereu în Dumnezeu și să avem speranță!
Eu nu cred ca o sa uit vreodata imaginile cu mame cu copii de mana fungind din calea razboiului. Nu puteam sa nu ma intreb: daca eram noi? Si inca putem fi…dar viata trebuie sa mearga mai departe asa ca ajut cum pot, am ales sa donez bani la Crucea Rosie, singura in care am incredere acum, citesc carti nu ziare, continui sa scriu pe blog despre altceva, am cumparat o vacanta la Paris in iunie, fac cursuri de storytelling, mi-am luat bilete la concertul Directia 5, si incerc sa nu incurc atunci cand nu pot sa ajut.
E bine să ajutăm cât putem, dar și să avem mare grijă de psihicul nostru și al celor din jur. Să ne spui mai multe despre cursul de storytelling.
Greu. Tare greu mi-am revenit după aflarea știrilor în prima zi. Acum sunt mai bine. Ma focusez pe starea mea de bine astfel încât să pot fi bine cu cei din jur.
Te îmbrățișez, speranță și gânduri bune.
E incredibil ca am ajuns sa traim astfel de lucruri in acest secol. Credeam ca ne-a fost invatatura de minte ultimul conflict din Serbia, dar se pare ca unii nu realizeaza ca la mijloc sunt niste oameni la fel ca ei. Gandesc, iubesc, se misca la fel si chiar vorbesc o limba inrudita, dar acum se afla in tabere opuse.
Este atât de trist, dar așa e realitate în timp de război.
Nu mi-aș fi imaginat niciodată ca o sa trecem prin așa ceva.
Imi pare rău de toată lumea, indiferent de tabăra.
Pana la urma cu toții suntem oameni, victime.
Război, greu de pronunțat, greu de trăit.
O saptamana dupa ce a debutat NU am fost om, am stat non stop pe stiri acasa si in pauzele de la serviciu, am plans, am trecut prin toate starile gandindu ma la acei oameni care sufera, la orasele devastate, la istorie, la cultura la tot, si toate pentru orgoliile celor de sus, dar, acum incerc sa ma detasez usor usor , macar partial. Tot citesc toate informatiile, dar nu mai stau chiar tot timpul. Dumnezeu sa ii apere si sa ne ajute. SA FIE PACE!
Putem ajuta, ne putem ruga și nu trebuie niciodată să ne pierdem speranța.
Mmmm incerc sa fiu usor indiferenta si sa nu ma gandesc la raboi desi in fiecare zi cand ma uit la stiri ma ingrozesc. Ma sperie ceea ce traiesc cei din Ucraina
Este greu de înțeles, dar trebuie să fim puternici.
A fost socant in primele zile. Cred ca deja incepem sa ne obisnuim cu gandul ca e razboi. Ne temem, ne cutremuram la gandul ca am putea fi noi cei bombardati, incercam sa ajutam pe cei in nevoie, dar viata trebuie sa mearga si merge mai departe. Pana se opreste….
Viața continuă și noi trebuie să avem grijă de mintea noastră. Te îmbrățișez!