Din istoria bisericii române – Creştinismul la români

crestinismÎn ţinuturile Carpaţilor şi până jos la Dunăre trăiau în vechime dacii. Dacii credeau în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului. Ei socoteau viaţa aceasta pământească drept un loc de încercare, iar moartea o primeau cu bucurie, având credinţa tare că dincolo de zarea albastră a cerului îi aşteaptă veşnica fericire. Credinţa aceasta a făcut din daci un neam viteaz şi puternic. Dar pe la anul 106 după naşterea Domnului nostru Iisus Hristos s-a ridicat de la Roma împăratul Traian şi adunându-şi o oştire foarte mare s-a îndreptat spre ţinuturile dacilor. Ajungând la Dunăre a făcut un pod uriaş, în dreptul oraşului Turnu-Severin. Capetele acelui pod se văd până în ziua de azi, înfipt în cele două maluri ale Dunării.

Când podul a fost gata, Traian a trecut cu toată oştirea pe pământul Daciei.

Dacii s-au retras în strâmtorile munţilor. Acolo s-au apărat cu vitejie fără seamăn în istoria popoarelor. Ci în cele din urm, copleşiţi de mulţimea legiunilor romane, au fost înfrânţi. Regele lor, Decebal, ca să nu cadă prins în mâinile romanilor, şi-a spintecat pieptul cu sabia sa şi a murit. Aşa s-a sfârşit istoria glorioasă a dacilor.

Mulţi dintre cei rămaşi în viaţă s-au retras în creierii Carpaţilor, până sus de tot prin ţinutul Maramureşului.

Pe plaiurile frumoase ale Daciei, Traian a adus colonişti romani pe care i-a aşezat aici ca să lucreze pământul, să facă drumuri şi să organizeze ţinutul potrivit cu legile şi datinile romane.

Un număr însemant de colonişti se trăgea din părţile răsăritene ale împărăţiei romane, din Asia Mică şi Siria, unde pe vremea aceea religia creştină era deplin cunoscută. Mulţi dintre ei au fost creştini.

În scurtă vreme hărnicia legiunilor romane şi a coloniştilor, a făcut din Dacia ca mai frumoasă provincie a împărăţiei. Cei de la Roma au şi numit-o Dacia Felix, ceea ce înseamnă Dacia Fericită.

Locuitorii băştinaşi ai Daciei, adică dacii, care s-au retras în munţi din calea stăpânirii romane, observând viaţa paşnică ce se desfăşoară de-a lungul văilor mănoase, unde coloniştii începuseră să zidească cetăţi şi oraşe s-au coborât şi ei, şi încetul cu încetu s-au înjghebat între ei şi colonişti legături de bună vecinătate. În deosebi coloniştii creştini s-au apropiat de populaţia dacică cu dragoste frăţească, ajutându-i în necazurile lor şi ocrotindu-i la nevoie. De unde dacii se aşteptau să întâlnească în oamenii stăpânirii nişte asupritori, iată că spre marea lor uimire au întâlnit printre ei adevăraţi fraşi. Asemena purtare i-a apropiat şi mai mult de cuceritori. S-au străduit să le înveţe graiul, adică limba latină, aşa că în curând au ajuns să poată înţelege unii cu alţii.

Coloniştii creştini au început să le vorbească despre Iisus Mântuitorul şi despre legea Lui. Dacii au luat seama de la început că şi credinţa lor se aseamănă în multe privinţe cu legea creştinească, şi au primit şi ei, cu însufleţire Evanghelia lui Hristos cea cu adevărat izbăvitoare.

Legea creştinească i-a adunat împreună, pe învinşi şi pe învingători, sub acelaş acoperiş, ca să se roage lui Hristos Dumnezeul şi Mântuitorul tuturor. Aşa s-a închegat, prin creştinism, în numele lui Hristos împreună vieţuire frăţească între daci şi coloniştii romani.

După 165 de ani, prin 270, au apărut în hotarele de Răsărit şi Miazănoapte ale Daciei nişte hoarde de popoare barbare care veneau tocmai din străfundurile Asiei. Legiunile Daciei le-au ieşit înainte şi prin vitejia lor au alungat pe năvălitori. Ci faima bogăţiilor Daciei stătea ca o continuă ispită în calea hoardelor care se grămădeau tot mai multe la hotarele Daciei.

Luptele de apărare au ţinut ani de zile, până ce legiunile n-au mai putut stăvili puhoiul năvălitorilor. Atunci împăratul Aurelian a dat poruncă armatei din Dacia, numită acum traiană, ca împreună cu funcţionarii să se retragă peste Dunăre.

Nu peste multă vreme ajungând Constantin cel Mare împărat ştim că el a dat libertate legii creştineşti. Urmarea a fost că şi în părţile dunărene, prin oraşele de la hotarul Daciei s-au aşezat episcopi creştini.

Între anii 367-420 întâlnim un episcop pe Nichita din Remesiana, oraş aşezat unde se află azi satul Bela Palanca, în Banatul sârbesc.

Nichita a fost un episcop foarte învăţat. El este autorul cântării bisericeşti „Pe Tine te lăudăm”. Cât de mult preţuia Nichita cântarea bisericească se vede şi dintr-o predică a sa despre foloasele cântării psalmilor, unde zice: prin această cântare învaţă copilul ce să laud, junele cum să-şi îndrepte viaţa şi ce să urmeze şi bătrânul cum să se roage. Femeia învaţă sfiala. Orfanii îşi găsesc părintele, văduvele judecătorul, săracii ocrotitorul şi călătorii paznicul. Aud regii şi judecătorii de ce să se teamă. Psalmul mângâie pe cel întristat, alină pe cel vesel, potoleşte pe cel mânios, întăreşte pe cel sărman, înduplecă pe omul bogat să se cunoască pe sine. Pătrunde la inimă şi o desfătează. Uşor se ţine minte, dacă se cântă mai adeseori. Ceea ce asprimea legii nu poate stoarce de la mintea omenească, stoarce dulceaţa cântării.”

Nichita a mai scris îndrumări catehetice despre Simbolul Credinţei, despre difertiele numiri ale lui Hristos şi despre privegherile robilor lui Dumnezeu.

Despre vechimea creştinismului în Dacia ne povestesc şi unele pietre de mormânt cu inscripţii creştine. Aşa de exemplu s-a găsit lângă Cluj o piatră de mormânt de pe la 235 cu semnul Sfintei Cruci.

Cuvintele creştine de origine romană a pătruns în graiul nostu încă de pe vremea stăpânirii romane aici, adică înainte de 271, aşa biserică – basilica, credinţă – credo, Dumnezeu –Dominus Deus, creştin – chrestianus, sărbătoare – servatorie, duminică – dies dominica, înger – angelus, rugăciune – rogationem.

5 thoughts on “Din istoria bisericii române – Creştinismul la români”

  1. Bună întâlnire în 2011.
    În articol s-a strecurat o mică greşală, el nefiind actualizat. Este vorba despre: “(dacii)S-au străduit să le înveţe graiul (romanilor), adică limba latină, aşa că în curând au ajuns să poată înţelege unii cu alţii.”
    Cercetările au stabilit că în Dacia acelor timpuri se vorbea o limbă latină arhaică. Aşa că dacilor le-a fost foarte uşor să se înţeleagă cu legionarii stabiliţi pe teritoriul lor.
    Dar despre asta se vorbeşte încă puţin pentru că ar fi prea multe de schimbat în Istoria Europei.
    Să ne ajute Dumnezeu să putem merge înainte. LA MULŢI ANI !

    Reply
    • mda … multe ar fi de rescris si zis … istoria oficiala nu coincide cu realitatea faptelor (proportia e nesemnificativ de mica) iar povestirea de mai sus este o dovada romantata … pacat ca nici macar stranepotii dacilor stiu adevarul 🙁 , dar poate intr-o zi…, macar dupa vreo 2000 de ani sa putem stii si noi adevarul adevarat 🙂 numai bine si sanatate!

      Reply

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Read previous post:
Masa festivă de sărbători

Bucatele alese şi masa aranjată cu gust te vor ajuta să te simţi minunat de sărbători. Conform tradiţiei, pentru sărbătorile...

Close