Acum mai bine de un veac şi jumătate, cu un an înainte de revoluţia de la 1848, Parisul era străbătut de viaţa agitată ce precede marile evenimente ale istoriei. Pasiunile erau mai vii, oamenii mai neliniştiţi, nevoia de echilibru interior mai mare decât oricând. Acesta a fost fondul aperceptiv care a dus la dragostea lui Alexandre Dumas fiul, pentru tânara Marie Duplessis. Iar această dragoste a generat scrierea romanului, celebru până astăzi, „Dama cu camelii”.
În roman, Dumas însuşi se numeşte Armand Duval, iar iubita sa, Marguerite Gautier. Iubirea lor, efemer împlinită, este dramatică pentru fiecare, dar în alt fel. Ea, aflând de la tatăl lui Armand, despre faptul că sora lui nu se poate căsători deoarece iubirea lui e considerată dezonorantă pentru familie, fuge. El, necunoscând motivul acestei dispariţii bruşte, o caută şi o jigneşte în public, considerând-o o femeie uşoară. Consumul nervos o duce pe tânara Marguerite la boală. În pragul morţii iubitei, lui Armand îi e dat să afle adevărul. Prea târziu însă…
Dispariţia ei este acoperită de valul uriaş al revoluţiei, care cotropeşte Parisul, Franţa şi lumea europeană. Dincolo de paginile romanului său, Alexandre Dumas fiul a trăit drama reală a morţii Mariei Duplessis. Toată viaţa i-a fost marcată de acest eveniment. După roman a scris, la câţiva ani distanţă, în 1852, o piesă de teatru cu acelaşi subiect. Poate nu întâmplător mormântul autorului acestor două opere – romanul şi drama – se află în apropierea celui al Mariei Duplessis.
Romanul a fost tradus, într-un veac şi jumătate, în sute de ediţii şi zeci de limbi, atingând sute de milioane de exemplare pe toate continentele planetei. Dragostea dintre Armand Duval şi Marguerite Gautier a devenit simbolul unic al iubirii mai rezistente decât dificultăţile vieţii, decât constrângerea impusă de mentalităţi înguste, mai rezistentă chiar decât revoluţiile şi decât moartea.
Şi astăzi, ca de multe ori pe pământ, dragostea este cel mai sigur – adesea unicul – suport al echilibrului interior. Ne întoarcem mereu la ea şi privim apoi, cu ochii limpeziţi, lumea din afara noastră. Muncim, luptăm, trăim păstrând sâmburele secret al iubirii, cel capabil să ne renască mereu, de fiecare dată mai buni şi mai generoşi.
Iată şi câteva citate deosebite din această minunată carte de dragoste:
- Viaţa îşi are farmecul ei, depinde numai cu ce ochi o priveşti.
- Iubirea adevărată te face totdeauna mai bun, oricare ar fi femeia care o inspiră.
- Oricât de mult ai iubi o femeie, oricâtă încredere ai avea în ea, oricare ar fi siguranţa în viitor pe care ţi-o dă trecutul ei, eşti întotdeauna mai mult sau mai puţin gelos. Dacă ai fi îndrăgostit, cu adevărat îndrăgostit, desigur că ai resimţi această nevoie de a izola de restul lumii fiinţa în a cărei inimă ai vrea sa fii numai tu.
- Copilul este mic, dar în el este cuprins omul, creierul este strâmt, dar în el adăposteşte cugetarea, ochiul nu este decât un punct, dar îmbrăţişează spaţii imense.
- Să pui stăpânire pe o inimă neobişnuită cu atacurile, înseamnă să intri într-un oraş deschis şi fără pază.
- Adeseori te bucuri nespus de o copilărie şi găsesc că e o adevărată răutate să destrami o asemenea bucurie; pe când lăsând-o să dăinuiască, îl faci şi mai fericit pe cel care se bucură de ea.
- Sărmane creaturi! Dacă e o greşeală a le iubi, e bine cel puţin a le compătimi. Compătimiţi pe orbul care nu a văzut niciodată lumina zilei, pe surdul care nu a auzit niciodată acordurile naturii, pe mutul care nu a putut niciodată s-şi exprime prin viu grai gândurile, şi, sub un fals pretext al pudorii, nu compătimiţi această orbire a lumii, această surzenie a sufletului, acest mutism al conştiinţei care duc la nebunie pe nefericita îndurerată şi care, fără voia ei, o fac incapabilă să vadă binele, să audă vocea Domnului şi să rostească limba curată a dragostei şi credinţei.
- Femeii căreia educaţia nu i-a arătat ce înseamnă binele, Dumnezeu aproape întotdeauna îi deschide două cărări ce o duc spre tărâmul binelui; aceste cărări sunt durerea şi iubirea. Amândouă sunt spinoase; acelea care o apucă pe această cale îşi sângerează picioarele, îşi rănesc mâinile, dar îşi lasă, în acelaşi timp, în mărăcinii de pe drum gătelile viciului şi ajung la capătul lui în acea stare de goliciune de care nu te ruşinezi în faţa Domnului.
Dacă nu ai această carte în bilbiotecă, o poţi comanda de pe site-ul Librărie.net!
