„Crimă şi pedeapsă” a apărut în revista „Russki Vestnik”, pe tot parcursul anului 1866. Se inaugura astfel o „aritmetică” strictă, de la care acerbul vrăjmaş al raţionalizării rar se va mai abate. O scrisoare târzie explică mecanismul astfel: ”Cu mine se întâmplă mai totdeauna aşa: încep un roman lung pe la mijlocul verii şi-l duc aproape de jumătate până la Anul Nou, apoi, din ianuarie, apare de obicei în vreuna din reviste, prima parte. După aceea public romanul în respectiva revistă cu unele întreruperi, de-a lungul întregului an, inclusiv decembrie, şi-l termin totdeauna în anul în care încep să-l tipăresc.”
„Crimă şi pedeapsă” este dintre toate romanele lui Dostoievski, cel mai „rotund”, cel mai „construit”, cel mai apropiat perfecţiunii tradiţionale. S-a afirmat pe drept cuvând că această primă parte a ei poate fi interpretată tot ca o tragedie clasică: prologul este crima propriu-zisă, cele cinci acte înfăţişează pedeapsa, într-o riguroasă înlănţuire a etapelor ei, catastrofa e urmată de un epilog care o şi atenuează oarecum.
„Crimă şi pedeapsă” este povestea unei aventuri, a unui destin. Nu doar pentru că Raskolnikov participă la douăzeci şi şapte din cele patruzeci de episoade ale romanului, sau pentru că în cele două săptămâni, scurse de la prima vizită la bătrâna cămătăreasă până la autodenunţare, el se află permanent în centrul acţiunii (care durează efectiv doar nouă zile şi jumătate), ci mai cu seamă fiindcă toţi ceilalţi eroi ai cărţii sunt laturile, valenţele, posibilităţile sale, tot atâtea faţete ale unuia şi aceluiaşi caracter.
Romanul este povestea unei idei, pe care o întruchipează, pro şi contra, toate personajele cărţii şi nu doar Raskolnikov: ideea naturilor superioare, înfrângând obstacolele, a luptei cu stupidele prejudecăţi umanitariste, a aleşilor ce dispun în voie de inertul material uman, a conducătorilor cu drepturi nelimitate şi subjugând pe temeiul unui plan calculat la rece, a forţei neîndurătoare căreia trebuie toţi să i se supună fără să crâcnească.
Suferinţa este idea etică centrală a lui Dostoievski. Omului îi e hărăzită suferinţa, el trebuie să se cureţe de păcat prin chinuri multe şi grele. Dacă oamenii nevinovaţi se denunţă, vor să se descarce de păcatele lor suferind pentru ale altora, atunci cu atât mai mult se cuvine recunoscută crima făptuită cu adevărat!
Dostoievski şi-a dat seama şi a repetat fără încetare că omul nu poate trăi într-un veac haotic şi dezechilibrat, decât găsindu-şi credinţa, vorbind de „o credinţă sau un Dumnezeu”, de fapt, el nu concepea decât credinţa în Dumnezeu.
Iată şi câteva citate deosebite pe care le-am identificat eu în carte:
- Cel care are putere, care are mintea şi sufletul tare, acela domneşte peste ceilalţi! Cine cutează mult, acela are dreptate în ochii lor. Cine îi înfruntă şi îi dispreţuieşte, acela ajunge la ei legiuitor şi cu cât cuteaşă mai mult, cu atât e mai respectat. Aşa a fost totdeauna şi aşa va fi mereu.
- Omul care se îneacă se agaţă şi de un pai.
- Ce rost ar avea să mă predau când spui că acolo, la închisoare, am să fiu la odihnă.
- Suferinţa şi durerea sunt totdeauna legate de o conştiinţă largă şi de o inimă adânc simţitoare.
- Suferinţa şi durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o conştiinţă largă şi o inimă profundă. După mine, oamenii cu adevărat mari încearcă o mare tristeţe pe pământ…
- Omul nu se naşte pentru a fi fericit. Omul îşi cumpără fericirea şi o cumpără numai cu preţul suferinţei. Aici nu e vorba de nicio nedreptate…
- Crima este protestul individului împotriva unei proaste orânduiri sociale.
- Pasiunea este mărturia entuziasmului pe care îl trezeşte un anumit ţel, precum şi revolta împotriva împrejurărilor vitrege exterioare care împresoară acest ţel.
Dacă vrei să ai această carte în bibliotecă, o poţi comanda de aici.
