Sfântul Nicolae, marele făcător de minuni s-a născut în cetatea Patara din părţile Lichiei în anul 278. Tatăl său s-a numit Teofan, iar mama sa Nona. Amândoi erau de neam ales, bogaţi, dar temători de Dumnezeu, dreptcredincioşi, buni şi milostivi.
Dumnezeu le-a dăruit numai pe acest copil care încă din întâia zi după naştere s-a arătat a fi deosebit de ceilalţi copii. Aşa s-a întâmplat că în timpul ce-l scăldau ca pe orice prunc nou născut, s-a ţinut singur în picioare. Iar când îl alăpta mama sa, nu sugea decât din sânul drept. Miercurea şi Vinerea, pruncul, ca orice dreptcredincios în vârstă, postea, refuzând sânul mamei sale şi hrănindu-se numai după ce stelele începeau să răsară pe bolta cerului.
La botez i-au dat numele de Nicolae, ce se tâlcuieşte biruitor de popoare.
Când a împlinit vârsta obişnuită, părinţii l-au dat la şcoală. Printre ceilalţi tineri s-a arătat cu totul plin de înţelepciune şi cu mintea ageră. Dar aceste daruri şi laudele, nu l-au stricat cu trufia, ci a rămas tot modest, sfios şi ţinându-se departe de petrecerile lumeşti.
Mai toată vremea o petrecea rugându-se în biserică şi privind chipurile de mucenici zugrăvite pe bolţile ei. Citirea din cărţile sfinte era hrana de toate zilele a sufletului său.
Tânărul Nicolae avea un unchi cu acelaş nume care era episcop al locului. Acesta văzând aplecarea pruncului Nicolae spre cele bineplăcute lui Dumnezeu l-a luat pe lângă sine, pregătindu-l să suie cu vrednicie treptele sfintei preoţii.
Ziua în care fericitul Nicolae a primit darul sfânt al preoţiei a fost o zi de mare bucurie şi pentru el, dar mai ales pentru părinţii săi.
Curând după sfinţirea întru preot a nepotului său, bătrânul episcop Nicolae a plecat să se închine la locurile sfinte. Pe timpul lipsei sale a încredinţat cârmuirea bisericii tânărului preot Nicolae. Părinţii lui, acum înaintaţi în ani, putură să se bucure şi de această cinste a fiului lor, apoi nu după multă vreme au trecut în cele veşnice, mulţumind lui Dumnezeu că le-a dăruit un asemenea fiu.
Nicolae moşteni mare avere de la părinţii săi, dar el nu se gândi să tragă singur folos din ea, ci o împărţi săracilor. Multe vetre a îndestulat, mari suferinţe a alinat şi multe ispite din cele aduse de lipsa banilor a biruit. Toate milosteniile le făcea însă în taină, potrivit cuvântului de la Domnul care zice: „Nu faceţi milostenia voastră în văzul oamenilor, ca să aveţi lauda lor.”
În vremea aceea trăia în oraşul acela un om bogat şi cinstit de toţi şi care avea trei fete foarte frumoase. Din oarecare pricină a ajuns sărac şi părăsit de toţi prietenii. În deznădejdea sa, omul s-a gândi să deschidă în casa sa loc de petreceri plăcute oamenilor, dar nu şi lui Dumnezeu.
Sfântul Nicolae aflând de nenorocirea acelui om şi de gândurile lui cele spre pierzania frumoaselor fete, când s-a lăsat noaptea şi toată lumea doarmea, s-a dus în mare taină până la casa omului şi prin fereastra deschisă a aruncat înăuntru o pungă cu galbeni, apoi a plecat neştiut de nimeni.
A doua zi omul a găsit punga cu galbeni şi socotind că nu poate fi la mijloc decât purtarea de grije a lui Dumnezeu, s-a închinat şi i-a mulţumit. Galbenii îi dădu zestre fetei mai mari pe care o mărtiă cu nuntă creştinească.
În curând însă din pricina mizeriei, gândul cel vechi puse stăpânire pe sufletul acelui om. Sfântul Nicolae îl mântui întocmai ca prima dată, dăruind şi pentru fata cea de-a doua o altă pungă de galbeni. Omul acum era încredinţat că în apropierea lui se petrece o minunată lucrare. De aceea săptămâni de-a rândul a priveghiat în vremea nopţii. În noaptea când a observat că cineva se apropie de fereastra casei sale, i-a ieşit înainte. Cunoscând că este Sfântul Nicolae, i-a căzut la picioare şi mărturisindu-şi vina, plânse cu lacrimi de căinţă. Sfântul l-a ridicat mângăindu-l cu blândeţe şi sfătuindu-l, ca nimănui să nu spună nimic din cele ce s-au făcut pentru păzirea curatei feciorii a fetelor sale şi a sa mântuire. Dar vestea despre aceste fapte ale Sfântului n-a putut fi ascunsă multă vreme, ci s-a răspândit în tot ţinutul acela.
Nu mult după aceea, dorea să cerceteze şi el locurile sfinte şi alte ţinuturi unde înflorea viaţa pustnicească. Deci a plecat cu o corabie mai întâi spre ţara Egiptului. Mai înainte de a se apropia de uscat, Sfântul citind din tăriile cerului a spus marinarilor să se pregătească pentru că se apropie furtună mare. Marinarii s-au uitat ciudat la străinul care se arăta a-i învăţa pe ei viaţa mărilor. Dar pe neaşteptate vijelia începu să urle. Pânzele au fost sfârticate şi corabia ameninţată de inghiţirea valurilor. Toţi alergau cu spaimă să se scape, numai străinul care prevestise nenorocirea stătu netulburat în mijlocul urgiei. Marinarii vâzându-l astfel, au înţeles că putere de sus era în el. Au căzut în genunchi rugându-l să-i scape. Sfântul Nicolae îngenunche alături, în timp ce se rugau, deodată furtuna s-a potolit şi furia valurilor s-a topit în zare. Ci bucuria zgomotoasă i-a luat locul, sfântul, ca să-i aducă pentru totdeauna la picioarele celui ce stăpâneşte pentru ei o nouă şi mare minune.
Omul care stătea de veghe în vârful catargului cercetând întinderea apelor, a alunecat şi prăvălindu-se a rămas mort pe loc. Tovarăşii lui îl priveau cu groază. Ci sfântul apropiindu-se de cel mort, l-a apucat de mână, poruncindu-i să se scoale. Şi îndată s-a sculat.
Ajuns la locurile sfinte, a stat mai mult timp la Ierusalim. Sfântul se gândea să se retragă în pustiu. Şi i s-a arătat îngerul Domnului spunându-i să se întoarcă în patria sa. Sfântul s-a supus voii celei sfinte a lui Dumnezeu şi tocmind o corabie a plecat spre ţara sa.
Ajuns iarăşi pe pământul patriei, a poposit la Mănăstirea Sionului. Pacea vieţii de acolo l-a ispitit să rămână în mănăstire pentru tot restul vieţii, dar lupta cea mare pentru Domnul îl aştepta afară. Noaptea la rugăciune, un glas i-a strigat: „Du-te printre oameni, ca ei să preamărească în tine numele Meu.” Sfântul s-a supus, dar s-a dus în cetatea Mirelor Lichiei, cetate mare şi unde încă nimeni nu-l cunoştea. Acolo a trăit ca un sărac printre săraci, mângăindu-i ţi învăţându-i să iubească pe Dumnezeu.
Vestea despre răspândirea credinţei prin pilda vieţii sfântului a ajuns la urechile împăraţilor Diocleţian şi Maximian, care au poruncit ca toţi cei care cred în Hristos să se lepede de credinţă şi să închine idolilor, iar cei care nu se vor supune, vor fi ucişi. Sfântul Nicolae însuşi a fost legat în lanţuri şi aruncat în temniţă împreună cu mulţime mare de credincioşi. Venind la cârmă împăratul Constantin, temniţele s-au deschis şi Sfântul Nicolae s-a întors iarăşi în Mira Lichiei şi a fost primit cu mare bucurie.
Sfântul Nicolae s-a mutat la Domnul la adânci bătrâneţe, în anul 343 ziua şase a lunii Decembrie.
„Toţi să fiţi într-un gând milostivi, iubitori de fraţi, îndurători, blânzi, smeriţi.” Petru.
