Sunteţi nervoasă?

„Mânia este o conduită magică prin care, renunţând la o acţiune eficace în lumea reală, ne dăm într-o lume imaginară o satisfacţie simbolică”. Sartre

Poetul are dreptate: există nervi!

Motivele nu trebuie căutate cu lumânarea. În autobuz este întotdeauna o voce prea ascuţită şi un călător care n-a descoperit formula „fiţi, vă rog bună”… În curtea blocului, copiii încep să bată mingea tocmai în clipa în care aţi început să învăţaţi. Cineva v-a pătat rochia nouă. Altcineva s-a „strecurat” înainte la casă. O colegă a spus că … o vecină a văzut pe .. Ce mai! Există nervi!

Întrebarea este: ce facem cu ei?

Unii ne recomandă metoda numărătorii. Când ne vin pe buze vorbele usturătoare, când simţim că nu ne mai putem stăpâni, să strângem pumnii, să închidem ochii şi să scandăm rar şi hotărât: unu, doi, trei, patru…

Alţii ne recomandă metoda oglinzii. Când se umflă vinele de la gât, când obrazul începe să se schimonosească, când privirea ni se tulbură din adânc, să căutăm repede în jur o oglindă. Sluţenia chipului răvăşit de furie se spune că produce un şoc miraculos. Surpriza e atât de dureroasă, încât enervarea se anesteziază instantaneu.

Eu îndrăznesc să propun un mic examen de conştiinţă. Să ne tragem puţin suflarea, să ne punem o batistă cu apă rece pe frunte şi să ne întrebăm: cine sunt cei care supotă descărcările noastre electrice? În faţa cui „ridicăm tonul”? Cui spunem de obicei cu glasul acela piţigăiat de indignare: „aşa ceva nu se mai poate”, „de azi încolo nu mai admit”, „o să vezi tu” şi toate celălalte formule dulci, împănate cu epitete drăgăstoase, care ni se rostogolesc pe buze ca o niagară pe catran?

Nu vi se pare ciudat că victimele fulgerelor noastre sunt de cele mai multe ori cei mai slabi decât noi: copiii, care sunt copii, deci supuşi regimului „când vorbeşti cu mine să taci”; bunica, care de când e bunică, adică de când a predat frâiele, a pierdt pe nesimţite o parte din autoritate. Ea nu vede bine. Ea se mişcă nesigur. Lumea se împiedică de ea. Deci la ea se mai poate ţipa, ea nu mai e căpitanul, ea nu mai e la proră.

Nu vi se pare ciudat că de cele mai multe ori ne descărcăm mânia pe cei care depind de noi? Nu vi se pare ciudat că vă înfuriaţi pe cei care sunt înlănţuiţi de voi sufleteşte: mama care vă spune „tu eşti viaţa mea”, băiatul care se uită la voi pierdut?

Da! Există nervi. Poetul are dreptate. Muncim prea mult, oboseala ne extenuează. Examenele sunt grele. Materiile multe şi uneori cunoştinţele pe care trebuie cu orice preţ să ţi le bagi în cap au un aer inutil. Da! Sunt împrejurări în care nu te mai poţi stăpâni. Uneori ai nevoie să te reverşi. Ai nevoie să deschizi supapa, să dai drumul la presiune.

Şi, totuşi, nu vi se pare ciudat că în aceste crize de superioritate mânioasă există mereu ceva jalnic? Niciodată nu ţipăm pentru că suntem slabi. Mai slabi decât cei mai slabi ca noi.