„O înfrângere e numai mijlocul pe care ni-l dă soarta ca să vedem ce ne lipseşte pentru a învinge”. Nicolae Iorga
Pentru ce ani de zile ideea de ambiţie a fost ţintuită la stâlpul infamiei sau aşezată undeva la umbra lui? Pentru ce caracterizarea „o ambiţioasă” conţinea un iz neplăcut, o invitaţie la „fiţi atenţi cu cine aveţi de-a face!”, un vot de neîncredere sau, în cel mai bun caz, de încredere cenzurată? Pentru ce polul negru al noţiunii l-a înfundat în uitare pe cel alb, pentru ce prima tentaţie este de a confunda ambiţia cu carierismul, cu încăpăţânarea fără scrupule, cu îndârjirea căţărării, cu foamea de parvenire, cu arivismul, cu perseverenţa rastignacă, cu lăcomia de putere?
Tulpina ambiţiei are şi o ramură nobilă. Ramura poartă fructe dulci şi seminţele lor fac să rodească în lume sentimente în preajma cărora e bine să stai cu evlavie. Există o ambiţie care creşte din încăpăţânarea măreaţă a celei care nu vrea să se lase bătută de vitregiile unui destin sumbru. Mama care refuză să-şi lase copiii la voia întâmplării nefericite şi luptă cu disperarea celui pierdut printre gheţuri ca să-i crească, să-i crească bine, să-i facă cineva.
Există ambiţia hărniciei. Există ambiţia acelor oameni care sunt mereu întrebaţi: „De ce trudeşti aşa? Ce, crezi că o să ţi se facă statuie?” Este ambiţia celui care poate suporta orice chin în afară de chinul de a nu munci. E o ambiţie care nu roade, care nu sapă, o ambiţie care oţeleşte voinţa, biciueşte energiile, sparge recodurile şi face ca munţii să se bată cap în cap. E ambiţia celui care nu vrea să facă umbră pământului degeaba. Este ambiţia femeii care nu vrea să abdice. Este ambiţia femeii care nu se lasă răpusă de bătrâneţe, de acreală, de plictis, de zădărnicie, o ambiţie în felul ei divină, pentru că refuzul bătrâneţii este un veto adresat morţii , pentru că acest veto face pe om să trăiască nu sub apărarea condiţiei sale de muritor, ci ca un zeu etern, care dispare la un moment dat din Parnas. Dispare, se urcă la ceruri, se dizolvă în râuri, dar nu moare, pentru că refuză ideea morţii, pentru că are încredere într-un adevăr atotbiruitor pe care Blaga îl exprima aşa: „Faptul că toate vietăţile de pe pământ sfârşesc cu moartea nu dovedeşte că moartea e ţinta vieţii!”
Pentru că există o ambiţie mai tare chiar decât moartea. Ea face ca aceia care au încercat-o să trăiască şi după ce s-au dus, pentru că aceşti nobili ambiţioşi ua lăsat în urma lor ceva.
