Noapte
Sub clar de lună, mut, zeiţa nopţii
Deşartă cufărul de stele pribeginde
Iar în căderea lină, calmă-a sorţii
Se cheamă tainic inimi în colinde.
Visul amar, febril mesaj de pace
Alintă zbuciumul de visuri vegetale
Dar tu, pierdută-n umbra care tace
Te dai în lături, când îţi ies în cale.
Şi-alergi frenetic, tot spre lumi deşarte
Zâmbeşti, distrată, calm, demonului uitării
Pe când eu tac, şi valuri de regrete
Mă poartă-n van pe malul cald al mării.
În cruda noapte ce mereu te-atrage
Nu-s stele argintii, nici luna nu mai cerne
Torenţial, iubirea care plânge
Căci azi zeiţa lacrimi doar aşterne …
- Unde eşti? …
Unde eşti tu, minune, visare între ţărmuri
Copilă aurie, plasmatică chemare,
Ecou al lunii albe, fereastră purpurie,
De sânge cald vioaie?, fior de renunţare! …
Să fi venit aici, în inima-mi bolnavă,
S-asculţi cu ea o mie, poveştile din crânguri,
Să mă-ncălzeşti etern pe-o margine de apă,
Să simţi şi tu hazardul, corola din adâncuri …
O strângere de mână, şi-un univers dispare;
E liniştea fierbinte şi ceasul de argint,
Răsfrângere pe ape, iluzie a morţii,
E saltul lin de stele tot raiul din cuvânt.
Unde eşti tu lumină, atingere suavă,
Emoţie arzândă a fierberii astrale,
Romanţă învechită, te vreau ca pe-o suflare,
Duală contopire a dragostei banale …
- Omul din noi
Iată-l colindând codri seculari,
Singur în pustietatea pădurii,
Căci nu-i nimeni să-l vadă râzând
De tristeţea sa zadarnică …
Iată-l privind noaptea total neagră
Singur în eternitatea haotică de-afară
Transcendent într-o copilărie naivă,
A fericirii izolate în căminul inimos,
De dincoace de fereastră …
E omul din noi, pierdutul din veacuri
Ajungându-ne încăpăţânat din urmă,
Proclamându-şi dreptul său imuabil:
Substratul ultim al sensibilităţii umane-
Spărgând zidul iluziilor.
E seva curată din aspra tulpină
Crescută în iarna mocirlelor verzi
Erupând în acută sfâşiere de nori,
Implozie candidă a ecourilor
Şi a setei de tandră lumină …
- Dinspre zori
Menire derivată sub arc de largi cascade
Şi-n aripat tezaur de visuri lin suire
Din mâine adunată chemare şi-n balade
Regăsită-i zilnicului zbucium: fericire
O parte din lumina ce nemureşte falnic
Adus omagiu calmei, platonicei zeiţe
Sălăşluire-n marea ce sapă-adânc, zadarnic
Încerc şi eu, prin tine, candoarea din sobiţe
Cu prometeic fulger abruptul dintre zile
E iarnă. Fulgii limpezi în inima-mi fierbinte
Mă ard şi izbăvirea cuvintelor abile
E vară. O secundă de stea şi joc cuminte.
Înmiresmată vatră, ecourile-ţi cântă
Şi lin dureri aprinse în zbatere se-aştern
Iubind doar cărămida prin triluri te-nspăimântă
Neantul gol de suflet şi spaţiul. În etern,
E coborârea-n trepte dar linişte-i şi-n pace
Tresaltă caldul cântec în inocenţă mută …
Împărăţii de piatră se prăbuşesc. Tenace
Din ofilirea florilor aievea zbor şi-ascultă
În mine răsuflarea amiezii unui basm.
Ce arcuire suplă … Firesc din timp se-aşterne
Dorinţa şi străbate o biruinţă-n spasm
Şi-n flacăra de veghe secunda mea se cerne …
De vină este rostul descătuşat al clipei
Al izbăvirii cuget, liman adânc şi veşnic
Efemeride-n salturi-sintezele aripei
Sinapsa camuflată prin dragoste în sfeşnic …
Şi totuşi, întuneric … sau lună? Doar visare
De calme stele limpezi şi argintii sicrie
Adulmecă aievea fiinţele … bizare
Forjate dintr-un suflet şi scrise pe hârtie
Cu limpede cerneală. Suflare de azur
Se scurge-n vene ludic. Ce mitică sclipire
Pulverizează-n spaţiu masivul gol şi dur!
Excursia în mine e-n stele convertire;
Scop tragic e lumina gheţarilor sporadici
Durere vie-n seva cuprinderii totale
Organice moluşte înoată-n prispă. Sadici
Şi nebuloşi luceferi azvârlă-n orgi suflare
Adâncă, şi otravă de miere fumegândă
Iluzie a vieţii în largă clocotire
În van încerci corabia suavă şi plăpândă
Ce-n ap-atunci uitată rugină e. Zdrobire,
Din candidă splendoare e saltul în puzderii
În mine şi în tine subtil înfiripată-
Grădina. Fumegândul, şi-n vântul primăverii,
Văzduh de calde roiuri magnet e, făr’ de pată.
Ci-n zbor pot numai cei ce cred în absoluturi
De diamant palate să desluşească-n ceaţă.
Ca timpul peste toate, tăcerilor din scuturi
Să stăpânească rece discordia măreaţă.
Fantasticul te-ndeamnă. Ah, şi nu poţi să rezemi
Mâhnirea-n mângâiere, nici strălucirea-n floare
Robotic paşii-ţi scapă, pe ude trepte semeni
Seminţe de garoafă şi lacrimi de cicoare …
Şi-odată tot cu vântul, desprinderea nechează
Vlăstare risipinde pulverizează josnic
Suprem-eliberarea de joc grotesc veghează
Ca pruncul lor de aur să urce-n carul cosmic.
Şi-n amintire mândră să mâne şi să plângă
Pe-un fir de blondă rază ce-a fost un tandru soare
Odată-n veşnicia apusului. Ajungă!
Atâta chin amarnic şi dulce nepăsare …
Avânt de metastaze în licăriri de gânduri
Cohortică mişcare a haosului negru,
Coborâtoare clipă,obvers rubin din rânduri
Tu umpli defilarea fotonului integru:
Cu inefabil dor şi peste nori planare
În goană de salcâmi şi violetă briză
Prin învârtire Terra ne cântă şi dispare
Aici sunt, eşti şi tu, pe-o bancă-n parc şi-n criză
Secundele secunde ne dor. Accelerată,
Din sentiment şi-n unde a lacului minune
A-nvăluit hotarul copilăriei. Iată:
Eu ţip şi în tăcere o dragoste apune
Deschisă, poarta verde a lungii-mprejmuiri
A clocotit şi-n spumă de ruginiri sihastre
Amestecă prezentul cu unice iubiri.
Dezintegrată, plânge inima unei castre
Statuie de fecioară în cioburi risipită,
În univers limanuri nu sunt dar nu te teme,
Eu aduna-voi totul în margine grăbită
Constructori de corole vom fi, şi de poeme.
În port lumini de zahăr şi-o muzicuţă hoaţă
Iar vaporaşe saltă în veselii şiraguri
Lăsat-am fericirea din basme pentru-o viaţă
Şi slabe luminiţe mai ard acum în praguri
Dansează fanii. Suie, pe cer obuzul rău
Ucigător şi aspru în veterană ploaie
Duminica e-o jale agrestă. La Ceahlău
Privirea ta coboară din munte prin văpaie
Şi încă-n lunca verde privighetori mai cântă
Iar codrul se mai umple de farmec sfânt spre sară
De ştim convieţuirea cu zorii ce ne-alintă
În aburi reci-vigoare şi sunet de vioară
Din pavăză şi flaut noi am suit spre mâine
Şi mâini împreunate adus-am printre versuri
Cosmonauţi săpându-şi o literă în pâine
În pribegire lină şi-n somn amar de sensuri
Pustietoare lavă, ce-n menghină înghesui
În orbitoare flamă de jar şi de cuvinte
Spre adevăr călirea şi-n luptă doar alesu-i
Învingător e-n lauri şi arde-n rug fierbinte
Căci toţi la fel chemarea o-ndeplinesc aievea
Şi mai presus de toate stă scrisă veşnicia,
Neviaţă şi nemoarte ce-a fost, nu e şi fi-va
Mereu pe şagă pusă şi zbor. Pe temelia
Trecutului mocnind în remuşcări clocite.
Zburdalnice imagini şi-n izolare ştearsă
Rămân în căutarea schimbării absolute
Ce este totuşi viaţa? Eu nu ştiu, da-i o farsă!
