Cel mai vechi muzeu din România, Muzeul Brukenthal, inaugurat în 1790 de către baronul Samuel Breckner von Brukenthal în palatul său din Sibiu, construit în stilul barocului terezian, dăinuie şi astăzi, primind patina fericită a timpului. Portalurile faţadelor, precum şi portalul curţii a doua cu cei doi atlanţi ne amintesc de o arhitectură al cărei stil era veşnicia. Brukenthalul nu este numai cel mai vechi muzeu al ţării, ci şi unul dintre cele mai tentante. Şi un muzeu în care cercetătorii săi au dat dovadă de exagerată prudenţă, subestimând multe tablouri, declarându-le copii sau lucrări de şcoală.
Datorită unor verificări ulterioare, astăzi deschidem ochii fericiţi rostind totodată şi numele lui Rubens atunci când privim „Ignatius de Loyala” sau „Franciscus Xaverius”.
Galeria de pictură cuprinde câteva secţiuni, reprezentând colecţii de pictură flamandă, olandeză şi italiană, precum şi clasicii picturii rimâneşti, bine reprezentaţi prin completarea cu pictorii contemporani.
În şcoala flamanzilor, am privit peisajele şi portretele lui Momper, Coninxloo, Savery în maniera naiv-analitică a primitivilor, amintind de Bruegel cel Bătrân, cu atmosfera lui de pierdută lume în pierdut anotimp. Tablourile atribuite unor maeştri olandezi cunoscuţi sau necunoscuţi în centrele dinUtrecht sau Harlem constituie chia dovada că viitorul poate aduce suprize în urma unor noi identificări.
Din şcoala germană se disting tablouri surprinzătoare în stilul lui Cranach sau în maniera angelic-lumească a lui Giorgione-Tizian, dându-ne o clipă impresia că suntem chiar în intimitatea maeştrilor al căror stil de a picta a sedus minţile celor din acea vreme.
În sala italiană: nemuritorii, Liberi, Rosalba, Carriera, Sebastiano Ricci şi, extraordinar, Magnasco, completate cu acele odăjdii florentine jinduite cu patimă de muzeul mare al Vaticanului; hlamidele preoţeşti ţesute cu acul, fastuoase, unice, cu fir de aur pe brocart şi catifea.
Sala de pictură românească alcătuită intim ca un cerdac împodobit cu flori şi femei melancolice, cu bucăţi foşnitoare de pădure sau cu câte un trup de copil plin de sfiiciune, aduce viziunea unei lumi mai aproape de începutul cunoaşterii, o lumă naivă şi încrezătoare în formele primitive ale purităţii. M-am simţit în sala românească de pictură ca în vacanţă la bunici aşteptând din când în când să vină vitele de la păscut, carul cu fân cărat de boi uriaşi să aducă mireasma câmpului şi, rupând pânza vrăjitorească a aerului, să apară un chip de ţărancă tânără care să rostească silabe dintr-un cuvânt colorat.
