Memorii – Valeriu Anania, 2008

,,Nu am ţinut niciodată un jurnal. Douăzeci şi şapte de ani am trăit sub dictaturi, în România, când orice gând al tău încredinţat hârtiei putea deveni obiect de incriminare şi osândă. De opt ani şi jumătate trăiesc în lumea liberă, dar vechea nedeprindere de a-mi face însemnări zilnice a devenit deprinderea de a nu le face.”

Aşa îşi începe Valeriu Anania „Cuvântul înainte” din cartea sa ,,Memorii”. Prieten cu Arghezi, Valeriu Anania, pe numele său de scriitor a trecut prin multe, dar nu se consideră un erou. Atât de multe încât la un moment dat chiar spune: ,,În 1959 intram în închisoarea de la Aiud în lanţuri, în 1993 intram pe aceeaşi poartă îmbrăcat cu mantaua de arhiereu pentru a sfinţi Biserica din curtea închisorii.”

Cu un talent de invidiat, IPS Bartolomeu a pus pe hârtie povestea vieţii sale, poveste adunată într-un volum de aproape 700 de pagini.

La un moment dat, Valeriu Anania s-a decis să lase în urmă viaţa de mirean şi să intre în monahism. Mărturisirea lui nu are nimic patetic şi este de o sinceritate dezarmantă. “De ce am făcut-o nu sunt nici azi în stare să spun. M-am întrebat adesea privind în urma dacă nu cumva mi-a fost frică de război, dacă nu cumva încercăm romantic o aventură dupa modelul lui Arghezi, oricum e cert, nu am făcut-o din vocaţie, nici nu a fost rezultatul vreunei premeditări. Dacă cu numai o zi înainte mi-ar fi spus cineva că mă voi face călugăr, mi-aş fi bătut joc de el…”

Bartolomeu (Valeriu) Anania a suferit prima arestare în vara lui 1941 în contextul înmormântării unui legionar notoriu pe atunci, fără să fi fost participant efectiv la eveniment. După trei săptămâni a fost eliberat fără nicio pedeapsă, dar în cazierul său a rămăs fişa cu calificativul „legionar”.

Se ştiu multe despre Bartolomeu Anania, dar prea puţini ştiu că el a fost cel care a condus greva studenţească de la Cluj din 1946. Căutat fiind de Securitate, a reuşit să treacă neobservat de filtrele Securităţii care îl urmărea pentru a-l aresta, ba chiar a îndrăznit să îi aprindă ţigara unui comisar din Serviciul de Siguranţă al Chesturii de Poliţie care era atent după călugărul Anania. Însă călugărul era deghizat, nu mai avea barbă şi nici haina de monah pe el.

În anii detenţiei din închisorile comuniste, a suferit multe: ,,Au început loviturile, una după alta, date mai întâi de Brinzaru, din dreapta, apoi de celălalt, din stânga. Cel de al treilea ţinea de capătul funiei în aşa fel încât, cumpănit pe rangă, trupul să-mi stea cu capul cât mai jos şi tălpile în bătaia vergelelor. Îmi propusesem să fac toate eforturile posibile să nu plâng, să nu mă vaiet, să nu ţip, să nu urlu. Gemeam numai şi şopteam: Pentru păcatele mele! pentru păcatele mele!… Câte lovituri să fi fost? Am leşinat.”

Dar cu toate acestea a scris în închisori mai multe piese de teatru şi mai multe poezii, toate acestea fiind memorate şi puse pe hârtie abia după eliberarea din închisori.

,,Memorii” este o carte de un real succes, o carte tulburătoare, o carte pe care o citeşti pe nerăsuflate.

,, Celula în care am stat, singur, câteva zile, avea ciment pe jos, un pat de fier, cazon, un scaun şi o altă pacoste, ploşniţele. Se vedeau şi ziua, cu zecile, plimbându-se pe pereţii murdari, ieşite din crăpăturile largi, dar noaptea se lăsău flămânde şi-mi năpădeau patul şi trupul, catifelate, fine, cu umblete nuanţate, făcându-se simţite doar în secunda când înţepau.”

“Printre puţinii credincioşi de peste săptămână se ivise şi o tânără doamnă, plăcută la chip, blondă, cu ochi albaştri, îmbrăcată totdeauna corect. Intra în biserică, […] îşi punea genunchii pe lespedea goală, de piatră şi rămânea aşa în tot timpul slujbei, un ceas şi două, cu ochii în altar, fără să se mişte. Devenise o prezenţă obişnuită, o vedeam zilnic şi uneori mă întrebam ce anume dureri îi vor fi bântuind sufletul, de’ncearcă izbăvire în atâta rugăciune şi îngenunchere.

[…] Mă întorceam pe o străduţă slab luminată, când m-am întâlnit cu tânara doamnă. Părea că mă aşteaptă. Mi-a zis bună seara, a intrat cu destulă fineţe într-o conversaţie de ordin foarte general, apoi s-a schimbat la faţă şi a izbucnit într-o foarte patetică, aproape tragică, mărturisire amoroasă. Am încremenit. Nici nu mă uitam împrejur, de teamă să nu mă vadă, să n-o audă cineva. Vorbele cădeau clocotitoare, ochii îi străluceau în lacrimi.

[…]Mi-am simţit obrazul mângâiat de o mână tremurândă şi am fugit pe strada goală, năucit, spre poarta mănăstirii. De atunci, nu am mai văzut-o.

Vine o vreme când viaţa ta se cere rostită şi altfel decât în graiul convenţiilor sociale, mai adevărat, adică şi mai de-a dreptul, şi atunci, în lipsă de altceva, ţi-o iei de la capăt pe amintiri, de-a rostogolul, ca apa muntelui poticnită`n pietre, şi o duci până unde poţi. Memoriile mele sunt departe de a fi complete, mai cu seamă în ultimele capitole, pe care le-am scris biciuit de timp, dar, aşa cum sunt, ele se vor şi se propun o mărturie nu numai a unei lumi, ci şi a unui suflet. E vorba de sufletul meu.”

Dacă nu ai încă în bibliotecă această carte, o poţi comanda de aici.