O sală plină. Un loc liber se mai poate găsi doar între cele reținute ca și rezervă. Forfotă. Fiecare își caută încet locul. Într-un final, lumea s-a mai liniștit, anunțurile legate de închiderea telefoanelor mobile fiind deja ascultate de câteva ori. Luminile încă erau aprinse când pe culoarul din mijloc a apărut Ea. Maitreyi. Maia Morgenstern. Maitreyi la o vârstă înaintată, înveșmântată în tradiționalele haine indiene. Cu foile în mână, tristă, îmbătrânită, Maitreyi începe să monologheze. Culorile roșiatice ale scenei, dansul liniștit, calm, depănând parcă și el o poveste se derulează ușor pe scenă. Apoi începe. Transpunerea excelentă în scenă a unui roman ce a marcat adolescența fiecăruia dintre noi nu a putut decât să ne facă să nu mai existăm niciunde altundeva. Povestea a început să curgă, veșmintele indiene apăreau pe scenă sub forma familiei lui Narendra Sen, omul care l-a luat pe Allan/Mircea Eliade sub aripa lui protectoare. I-a oferit casa lui, masa lui. Se gândea chiar să îl înfieze. Pe tot parcursul piesei, s-a resimțit puternic dimensiunea enormă dintre două lumi atât de diferite: europenii și hindușii. Tradițiile, ceremoniile, puternica influență a părinților în deciziile copiilor lor, respectul acestora din urmă, toate ne arată elemente prea puțin cunoscute de către noi. Câteodată reușești să ieși din mreajele piesei și să îți spui că totul s-a întâmplat cu zeci de ani în urmă și că acum nu mai este posibil ca asemenea lucruri să se mai întâmple. Emanciparea a ajuns și acolo și într-un final, diferențele observate încep să se estompeze.
Unul dintre deliciile pe care piesa le are de oferit este atât de inspirata inserare a viziunii lui Maitreyi asupra romanului lui Eliade. Interpunerea genială a gândurilor lui Maitreyi peste reproducerea faptelor văzute din perspectiva lui Eliade îți aruncă mintea într-o nețărmuită nevoie de a interpreta fiecare cuvânt, fiecare gest al actorilor. Pe scenă, cei doi se tachinau, își aruncau priviri pline de subînțelesuri, își atingeau ‘întâmplător’ mâinile, au găsit chiar și o metodă de a se refugia, de a se ascunde: biblioteca. Acolo, cărțile le stăteau mărturie. Acolo, liniștea le era întreruptă doar de inimile lor pe care parcă le auzeai de pe scaunul din sală. Ușor, ușor, iubirea interzisă a început să își spună cuvântul. El și-a dat seama de ceea ce simțea. Ei încă îi venea greu să accepte, să înțeleagă. Maitreyi, la 61 de ani, pe de altă parte, înțelegea și spunea cu voce tare ceea ce când era tânără gândea, dar nu spunea. Într-un final, amândoi s-au lăsat pradă unei iubiri atât de frumoase, atât de bine exprimate și prezentate de către artiști, încât puteai să simți vibrația propriei tale existențe în cei doi.
Eliade a fost un filosof, un geniu, un aventurier, un iubitor al istoriei și a religiilor. Alegerea lui de a trece la hinduism a părut a fi parte dorință și parte iubire. Iubire față de Maitreyi. În mintea lui nu mai exista altceva, nu mai conta nimic. Maitreyi era ființa alături de care viața lui avea un sens. Distrugerea acestei uniuni a fost iminentă, dragostea lor fiind construită pe un vulcan pe cale să erupă. Și a erupt. Și a adus în calea lui distrugeri ireparabile. Sufletele celor doi s-au înecat, durerea sfâșiindu-le cumplit. Unul a trebuit să părăsească acea casă, să își părăsească într-un mod aproape rușinos iubirea, pe când celălalt a rămas să sufere în casa mereu impregnată cu mirosul celuilalt. Un final dezastruos, tragic, apoteotic aproape. Un final perfect interpretat, un final oferit de doi artiști incontestabili. Drept dovadă și nesfârșitele aplauze, lacrimile de pe unele chipuri, zâmbetul larg al altora și plăcerea majorității.
Maitreyi, o piesă care trebuie digerată, urmărită și simțită. Pentru că fiecare dintre noi iubim.
