Cât ne mai costă în zilele acestea un compliment, o vorbă bună, o laudă? Cu toții știm cât de bine ne simțim când suntem lăudați, apreciați, complimentați, și totuși de ce ne ferim să o facem? De ce nu mai e la modă să adresezi cuiva cuvinte frumoase fără niciun interes?
Nu știu de ce ni se pare că atunci când cineva ne adresează un compliment, în momentul următor urmează să ne roage sau să ne ceară ceva? Poate mă înșel, nu ar fi exclus, dar totuși le primesc atât de rar complimentele fără niciun interes încât uneori încep să cred că nu toți oamenii sunt la fel.
Oare de ce oamenii nu își mai fac complimente între ei? Poate din invidie, dacă vezi un lucru frumos la prietenul tău, nu îi spui cât de bine arată din simplul motiv că ți-e ciudă că el are ceva ce tu nu ai? Sau poate nu e pe gustul tău, și chiar dacă e frumos, ne abținem de la complimente din simplul motiv că ”nouă nu ne place, de ce să spunem că e frumos”. Deși îmi pare rău să o spun, dar am devenit, noi, oamenii, tot mai invidioși, tot mai individualiști. Ne place să primim, dar dăm foarte greu și destul de puțin înapoi. Ne place ca lumea să ne laude reușitele, dar la rândul nostru nu putem întoarce complimentele.
Mi-aș dori să fim mai buni, mai veseli, mereu cuvintele frumoase să fie pe buzele noastre, laudele să ia locul criticilor, să ne facem timp pentru a observa schimbările din viața celorlalți, de a-i încuraja cu vorbe bune să meargă pe drumul ales. Atunci când vom reuși să observăm cu drag și cu respect reușitele celor apropiați, vom deveni oameni mai buni, dispuși să facem complimente și gata să dăm o mână de ajutor.
Știu că e greu pentru noi să acceptăm că unii pot realiza mai multe decât noi sau într-un timp mai scurt, dar totuși ce ne împiedică să le fim alături, să-i susținem? Răutatea, invidia?
Și încă ceva, de ce nu avem voie să strigăm în gura mare și să ne bucurăm de realizările noastre? De ce acest lucru e văzut ca fiind greșit? Așa își manifestă unii oameni bucuria că au ceva ce și-au dorit, că au realizat ceva anume, și își doresc să împărtășească această bucurie cu toți prietenii, suntem oameni, ne place ca lumea să se bucure pentru noi, de ce e un lucru greșit?
Am încercat mereu să fiu alături de prietenii mei, bineînțeles, în limita în care am fost lăsată, m-am bucurat alături de ei, am plâns alături de ei, am încercat mereu prin cuvintele de laudă spuse să ofer sprijin și încredere în deciziile pe care le iau. Poate că de unii am fost greșit înțeleasă, dar acest lucru nu îl prea pot schimba. Am încercat de fiecare dată să fac mai mult decât mi s-a cerut și nu am regretat niciodată, și dacă ar fi să repet lucrurile, nu aș schimba nimic. Oamenii trebuie să înțeleagă că uneori câteva cuvinte bune, spuse la momentul potrivit fac mai mult decât orice alt ajutor!
Încercați să adresați mai des cuvinte de laudă celor dragi, mai ales atunci când au cea mai mare nevoie de ele, ați fi surprinși cât de mult îi poate ajuta!
Ai dreptate, nu se mai fac complimente, nu se mai spun cuvinte de lauda, nu se mai apreciaza realizarile celor apropiati si e mare pacat… Lipsa timpului, goana asta dupa bani, dupa a face cat mai mult doar ca sa am si eu ce are celalalt (nu conteaza ca ce are celalat nu ma caracterizeaza, important e doar sa am si eu), invidia, barfa, alergatul asta de zi cu zi parca dezumanizeaza societatea, oamenii devin urati, nu zambesc, nu mai sunt sinceri…
E asa frumos cand cineva iti impartaseste planurile, realizarile, cand iti cere o parere, nu ne costa nimic sa-i ascultam pe cei din jur, sa ne bucuram pentru cele realizate de ei, sa le apreciem munca, sa fim sinceri fata de ei. 🙂
Unii nu mai fac complimente pentru ca nu mai sunt primite la fel ca inainte. Toti tind sa creada ca le faci cu un interes anume, cam asa au inceput sa fie percepute, din pacate.
Mie imi place la nebunie sa fac compimente si sa fac cadouri. Daca s-ar putea trai din asta, ar fi senzational, serios 🙂 Iti dai seama ce lume zambitoare si relaxata am crea?
In alta ordine de idei, cred ca depinde foarte mult de educatie, de cum au stiut parintii tai sa managerieze situatiile din copilarie de genul ” celalalt are, eu de ce nu am?” Cred ca totul pornste de acolo si e garnisit cu increderea in sine, in fortele proprii (atentie, nu cu imaginea de sine, care e cu totul altceva).