Bunicii mei – amintiri din copilărie
De ce vreau să vorbesc despre bunicii mei? Citesc cartea ”Bunica mi-a zis să-ți spun că-i pare rău”. O să vă povestesc despre ea în câteva zile. Acum sunt la jumătate. Și fac o pauză să analizez bunicii mei, copilărie mea. Mă întristez. Mi-ar fi plăcut să am o astfel de bunică. O bunică exact ca și în carte. Să ascundă multă nebunie în spatele unei dragoste enorme.
Se spune că bunicii își iubesc mult nepoții. Se spune că bunicii au mai multă răbdare cu nepoții decât au avut cu proprii copii. Bunicii trebuie să emane blândețe, înțelepciune, răbdare fără sfârșit. Și o dragoste necondiționată.
Cum au fost bunicii mei
Din păcate, doi dintre bunici au murit când eram mică. Îmi amintesc puține despre ei. Bunica ne iubea mult. Ne făcea cele mai bune clătite. Erau atât de bune încât le putem mânca goale. Bunica ne dădea mereu bani pe ascuns să nu vadă bunicul. Avea o față blândă și era mereu veselă, deși era bolnavă și avusese o viață grea. Bunicul a fost un dur, dar îmi place să cred că ne-a iubit. Acum că sunt mare văd situația cu alți ochi. Erau bătrâni, erau oameni simpli.
Uitându-mă în trecut, mă gândesc la ceilalți bunici. Erau mult mai tineri. Au avut o viață bună, liniștită. Da, de la ei am avut alte așteptări. Atunci când ești copil, iei lucrurile așa cum sunt. Nu știi că se poate mai bine. Nu îți dorești altceva pentru că nu știi cum e altfel. Însă acum că sunt mare, știu exact ce mi-aș fi dorit de la ei.
Ce mi-aș fi dorit de la bunicii mei
Dragoste, afecțiune, răsfăț. Mai mult decât orice, asta mi-aș fi dorit. Să ne iubească așa cum doar bunicii pot. Să ne alinte cu vorbe frumoase așa cum doar bunicii știu. Să ne răsfețe așa cum bunicii trebuie să o facă.
Mi-aș fi dorit ca în brațele lor să mă simt protejată. Mi-aș dorit să mă învețe multe lucruri. Să spun azi, știu să fac asta datorită bunicilor mei. Mi-aș fi dorit să ne ducă în vacanțe. Să cunosc anumite locuri datorită lor. Acum, mare, să pot spune, ”aici am fost cu bunicii.” Mi-aș fi dorit să am libertate de exprimare și mișcare. M-am lovit de un zid. Nu puteam niciodată să cer ceva. Știam că nu voi primi. Nu primeam cadouri. Primeam bani. Ca și copil, nu aveam nevoie de bani, ci de cadouri.
Ar fi atât de multe de spus. Mă doare că scriu articolul acesta. Însă cu fiecare pagină din carte, îmi revin în minte amintiri. Când bunicii ar fi putut face mai mult pentru mine, dar nu au făcut. Sunt tristă că nu mi-au oferit dragostea pe care o meritam ca și nepoată. Sunt tristă că nu am amintiri deosebite cu bunicii.
Nu era niciodată timp pentru joacă și povești. Nu era niciodată momentul potrivit pentru alinturi. Nu era niciodată răbdare. Nu îi judec. Nu îi critic. Pentru că nu îmi permit asta. Dar mă doare. Mă doare să îi aud pe alții povestind despre bunici. Cum nepoții erau pe primul plan. Cum nepoții primeau mereu tot ce e mai bun.
Bunici = amintiri, copilărie frumoasă
Amintirile din copilărie sunt despre bunici. Pentru majoritatea. Mi-ar fi plăcut să am și eu mai multe amintiri frumoase cu ei. Pentru că noi am crescut și nu mai e timp pentru povești și joacă. Pentru că timpul a trecut și ei au îmbătrânit. Și acum își doresc să ne aibă aproape. Își doresc să petrecem mai mult timp împreună. Însă acum fiecare avem viața noastră.
Lucrurile trebuie făcute la timpul lor. Cuvintele trebuie spuse la momentul potrivit. Da, mi-aș fi dorit o bunică puternică ca în poveste. Mi-aș dorit o bunici care să-mi ia apărarea. Bunici pentru care nepoții să fie totul. Îmi place să cred că a trebuit să învăț o lecție. Sper să ajung o bunică puternică și promit să fiu devotată nepoților.
Daaa chiar imi e tare dor de bunicile mele dragi 🙂
Bunicii mei sunt niste omuleti tare draguti! si acum imi aduc aminte de placinta bunicii cu mere coapta pe vatra (si acum tot asa o prepara). 🙂
Am putine amintiri. Din pacate si in cazul meu s-au dus prea devreme. Cred ca nu aveam nici 10 ani cand au plecat dintre noi. A fost ceva ciudat, din pacate imi aduc minte ca in timp de 2 ani a plecat unul cate unul. E aiurea.
Bunicii mei au plecat mult prea devreme. Cred ca aveam cel mult 10 ani când m-am despărțit de toți ce 4 bunici
Am scris la in moment dat cateva lucruri despre asta…
“…..Doi bătrânei pe prispa unei case de chirpici. Stăteau unul lângă altul cu picioarele suspendate la jumătatea prispei. Nu zâmbeau, se uitau undeva departe, dincolo de ochiul aparatului.
Ea avea o broboadă neagră legată sub bărbie din care ieșise într-o parte o împletitura subțirică de păr alb legată la capăt cu o bucată de cârpă roșie. Purta o rochie de diftină cu flori, și o bundiță pe deasupra iar în pe picioare avea ciorapi groși de bumbac și niște galoși tăiați la spate pe care-i folosea ca papuci.
El purta pălărie (si-l amintea cum strigase în ultima clipă: ”Da’ mă și mie pălăria aia din cui d’acolo, să par și eu mai domn”) cămașă groasă în carouri și peste ea o vestă de lâna lucrată de mână și încheiată în față cu nasturi groși.
Pantalonii militărești, de postav gros, prea largi pentru el erau strânși mult în talie pe sub pulover…..”
Toata povestea (foarte scurta) aici: https://marianaiosif.wordpress.com/2016/02/17/ganduri-cu-zimti/
I-am iubit tare mult pe bunici si ma bucur sa-i port mereu cu mine.
Imi amintesc ceva, de la Oana Pellea (cred ca din jurnal), cand a intrebat-o pe mama ei ce sa faca atunci cand ii va fi insuportabil de dor de ea iar aceasta i-a raspuns: pupa-ti mana.
Suntem asa, un amestec minunat de toti ai nostri.
Eu am avut parte de niste bunici minunati. Tin minte cand ne facea bunica paine proaspata la cuptor si cozonaci si supa cu taietei facuti in casa. Iar bunicul ne spunea tot felul de povesti. Din pacate bunicul nu mai e, doar bunica a ramas, dar imi amintesc si acum cu drag de copilarie si de toate vacantele la bunici.
N-am putut să citesc tot articolul tău pentru că mi-au dat lacrimile. L-am citit printre rânduri și printre lacrimi. M-ai emoționat profund.
Bunici mei din partea tatalui au murit acum 6 ani, iar bunica din partea mamei de vreo 10, imi pare tare rau. Imi amintesc cu drag de ei, mi-ar fi placut sa pot trece acum pe la ei, cand sunt mare si stiu ce vreau, ce sa vorbesc cu ei. Amintiri..
Bunicii*
Eu pot sa ma laud ca am avut bunici iubitori si buni, desi doar o pereche din pacate, pe bunicii paterni nu am apucat sa ii cunosc. In schimb cei materni mi-au oferit cele mai frumoase amintiri si experiente ca si copil. Mi-ar fi placut sa ii am alaturi mai mult timp.
eu am amintiri foarte bune cu bunicii mei. am prins-o doar pe mama mamei și pe tatal tatalui meu. pot spune ca bunicul meu m-a iubit enorm, mereu avea o cutie cu mentosane special pentru noi. ma lasa sa ma joc la biroul lui, sa desenez, imi furniza materiale… iar mamaia facea cea mai buna manacare posibila si imi petreceam toate vacantele la ea. acum nu mai am niciun bunic in viata si tare rau e…
Da, pentru mine au fost si inca sunt bunici ideali. Cand ma gandesc la bunici, ma gandesc la copilarie si mai ales la vacantele de la tara. 🙂
Stii cat de tare ma regasesc in articolul tau? Bunicii mei din partea mamei au fost la fel. Nu au stiut sa ofere dragoste copiilor, nu au stiut sa isi mangaie nepotii. Pe cei din partea tatalui… nu ii stiu mai deloc. De cand a murit tata, cand aveam eu 2 ani jumatate, nu au mai vrut sa stie de mine si de mama. In schimb, am avut o matusa de-a tatalui meu, o femeie super saraca (toata viata a stat singura, fara curent, intr-una din casele in care anul asta s-a filmat noul Morometii) dar care m-a iubit ca nimeni altcineva.
Am prins doar o pereche de bunici, cei din partea mamei, care m-au iubit/mă iubesc enorm. Acum a mai rămas doar bunica, o minune de om.
Au făcut multe sacrificii pentru mine, m-au sfătuit, m-au învățat.
Eu sunt o norocoasa din punctul asta de vedere, pentru ca desi bunicii mei erau departe am amintiri foarte frumoase cu ei, de placintele senzationale ale bunicii la povestile pline de curaj ale bunicului meu, din razboi, pana la verile si iernile in care mergeam la ei si ma lasau sa fac ce vreau.
Eu am amintiri frumoase cu bunicii mei si nu mi-as dori sa fi fost altfel. In schimb mi-as fi dorit sa poata fi si acum in viata, alaturi de mine 🙂
Am putine amintiri cu bunicii mei. N-am fost crescuta de ei, doar ne vizitam, insa pe unii nu i-am cunoscut, in timp ce ceilalti s-au dus de langa noi cand eram eu mica. Doar pe bunicul patern mi-l amintesc, pt ca aveam 12-13 ani cand s-a prapadit. Era un om bland, dar pt ca avea o fata din a doua casatorie, eleva de liceu, nu si-a jucat rolul de bunic, asa ca in povesti, pentru mine.
De cele mai multe ori amintirile din copilărie sunt presărate cu imaginea bunicilor în minte. Afecțiunea lor este importantă pentru orice copil, indiferent de vârstă. 😄
Mi-e atât de dor de bunica din partea tatălui. Imi era ca o mama…Nu prea am constientizat atunci cand eram mica ce insemna sa ai o bunica buna, care să facă pentru tine orice . În timp,însă, a apărut durerea si regretul că nu am apreciat destul ce am avut..
ce frumos!
eu am crescut alaturi de bunicii materni, stand usa in usa. bineinteles ca am multe amintiri cu toti.
pe bunice le mai am si ma bucur cat pot de ele.
mi-ar fi placut sa am bunici la tara, sa am copilaria ca a majoritatii, cu aventuri..
Am amintiri frumoase cu bunicii, si ma bucur ca si acum mai sunt in viata si copilul meu ii poate cunoaste.
Din fericire, bunicile mele inca mai traiesc. Bunicii s-au dus, dar am.amintiri minunate cu ei.
Inca ii am in viata pe 3 dintre ei, dar cum este bunica sotului nu au fost ai mei niciodata. Nu stiu cum o sa fie cand ea o sa plece…
Am avut exact bunicii de poveste, calzi, ingaduitori, jucausi care desi apasati de griji majore, nu au lasat niciodata sa se vada acest lucru, dar nu am avut decat o singura pereche, pe ceilalti nu i-am apucat.
M-a emotionat un pic articolul tau. Eu inca mai am 2 bunici si 2 din pacate i-am pierdut in ultimii 4 ani. Cei din urma erau mai apropiati de mine si am suferit mult dupa pierderea lor. Tind sa cred ca nu ne apreciem suficient bunicii si cand o facem e prea tarziu.