Sunteţi invidioasă?

Există un loc sub soare pentru toţi. Există loc pentru genii şi pentru fiinţele care nu pârjolesc planeta cu inteligenţa lui Descartes, cu multilateralitatea lui da Vinci, pentru fiinţele care nu candidează la Premiul Nobel şi nici nu sunt ameninţate să fie trecute în „Larousse”.

Există loc sub soare pentru toate talentele, pentru balerini cu aripi la călcâie, pentru poeţi hrăniţi cu jar şi mabrozie, pentru pictori pârjoliţi de focuri bengale şi pentru muritorii care au un singur har: să se hrănească cu sudoarea propriei frunţi.

Există loc sub soare pentru toate frumuseţile, pentru frumuseţile cioplite în marmură, cu ochi de safir, cu gură de mărgean, cu obraz transparent, pentru frumuseţile de abanos, pentru frumuseţile de alabastru, dar şi pentru vieţuitoarele care nu seamănă cu Afrodita sau Apollo, pentru trecătorii despre care un poet spunea: „Este destul să-i vezi o singură dată ca să nu-ţi mai aduci aminte niciodată de ei”. Există loc sub soare pentru toţi.

Atunci de unde vine senzaţia aceea de măcinare pe dinăuntru, teama aceea neobişnuită că cineva ne pândeşte din umbră ca să ne ia coroniţa care ni s-a pus pe frunte ori coroniţa care nu ni se va pune niciodată pe frunte? Să dicutăm deschis:

– Eşti invidioasă? Întrebarea este poate prea bruscă. Formularea este poate prea tare. S-o înmuiem, s-o exprimăm mai pe ocolite.

Eşti ceea ce se cheamă o fată de treabă, te înduioşează un copil care te priveşte lung când stai la o masă de cofetărie; te impresioeanză un accident de maşină. Nenorocirile semenilor tăi îţi provoacă milă şi indispoziţie. Dar succesele colegelor tale? Succesele lor ce sentiment îţi provoacă? S-ar putea să fie vorba de entuziasm şi admiraţie, s-ar putea să-ţi placă să mergi la braţ cu o fată mult mai frumoasă şi să fii bucuroasă văzând licărirea de încântare care se aprinde în ochii trecătorilor, nu pentru tine, ci pentru ea. În cazul acesta, discuţia de azi nu te priveşte. Discuţia de azi se adresează unei alte categorii. Ea se adresează fetelor care suferă nu din cauza nenorocirilor căzute pe capul lor, ci din cauza fericirilor altora; ea se adresează fetelor care suferă nu pentru că obrazul lor arată imperfect, ci pentru că obrazul colegei lor e prea fotogenic. Pe scurt, aceste rânduri sunt dedicate uneia dintre cele mai ruinătoare stări de spirit: invidia!

Primul îndemn sună simplu de tot: fetelor, feriţi-vă de invidie! Feriţi-vă de ea, aşa cum vă feriţi de microbi şi de viruşi. Spălaţi-vă pe mâini după ce aţi dat mâna cu o creatură deosebită, un om care s-a ridicat peste medie. Masaţi-vă obrazul de jos în sus, loviţi-vă uşor şi ritmic pe la colţul ochilor, ca să nu vi se facă laba gâştei, nu uitaţi însă că cearcănele care urâţesc cel mai mult sunt rictusul meschinăriei, strâmbăturile pizmei, cuta lăsată de neputinţa de a te bucura de o zi cu soare şi de o noapte cu lună, incapacitatea de a râde de o vorbă de duh pe care o spune altul, de a te înflăcăra pentru o cauză care nu-ţi aduce niciun profit, de a admira ceva care nu-ţi aparţine.

Feriţi-vă de invidie, fireşte, în primul rând din motive etice.

În al doilea rând însă, feriţi-vă de invidie din orgoliu. Invidia trădează totdeauna complexe de inferioritatea ranchiuna dezmoştenitorului şi a infirmului.

În al treilea rând, feriţi-vă de invidie din egoism. Este atât de sinistru să fierbi în propriul venin, este atât de obositor să stai mereu la pândă, este atât de rău să fii mereu rău încât un om raţional trebuie să renunţe la invidie, nu din mărinimie, ci din cel mai egoist calcul.