Părinţii nu trebuie să uite propriul lor impas de la această vârstă şi acel sentiment al izolării, al contradicţiilor din jur şi din propriul său „eu” care caracterizează pe adolescent.
El are nevoie să înfrunte, să contrazică, pentru a-şi afirma personalitatea sa în devenire şi este şocat când cei dragi şi apropiaţi îl socotesc încă un copil, când el trepidează de viaţă şi de idei – câteodată năstruşnice – în contradicţie cu realitatea.
El îşi caută un drum personal, e momentul cel mai periculos când poate cădea în capcana influenţei sau ambiţiilor, unei terţe persoane care ar putea folosi această proaspătă energie, câştigându-i încrederea şi simpatia.
Fiţi alături de el – nu printr-o supraveghere rigidă – ci printr-o fină intuiţie şi discretă îmbărbătare.
Nu întrerupeţi dialogul, adolescentul are nevoie de a se confesa, de a-şi defini interiorul atât de bombardat de efervescenţa celor două lumi ce se suprapun: cea a copilăriei şi cea a tinereţii. Provocaţi această confesiune, mărturisindu-vă singuri, lui. Aduceţi din trecutul vostru, unele clipe uitate, fapte care să le suscite încrederea şi să vă simtă prieten şi cu tot sufletul aproape de el.
Încercaţi să vă autopersiflaţi, să vă dezveliţi acel „eu” stângaci de atunci, spre a crea o asemănare, spre a reduce distanţa dintre părinţi şi copii! Să nu vă temeţi că nu veţi mai fi respectaţi, ci din contră, veţi fi mai iubiţi şi mai înţeleşi.
Adolescenţa este pudică, nu difuzaţi şi nu ironizaţi mărturisirile, luaţi-le în serios, chiar dacă le socotiţi ridicole în sinea voastră, nu vă trădaţi. Trebuie să ştiţi şi să înţelegeţi că aceşti viitori bărbaţi şi aceste viitoare femei şi mame urăsc ridicolul şi vor să fie trataţi cu demnitate, ca adevărate fiinţe mature fiindcă ei înşişi se îndoiesc de propria lor personalitate şi caută prin toate mijloacele o confirmare de la toţi.
Lăsaţi-le un spaţiu de libertate, nu-i spionaţi, dar nici nu trebuie să-i pierdeţi din mână; aceasta pentru propriul lor bine.
Se cere o mare răbdare, o infinită înţelegere, o diplomaţie subtilă. Ei pot avea unele ieşiri nepoliticoase, chiar dureros de „brutale” dar fiţi înţelepţi, pentru că înlăuntrul lor este un „vulcan” de care ei înşişi sunt speriaţi şi caută prin înfruntare să se apere de propria lor contradicţie.
Nu rupeţi contactul, păstraţi toate posibilităţile de dialog, supravegheaţi-i discret, fără ca să simtă, pentru a le feri paşii de primejdii. Aceasta este una dintre perioadele cele mai grele pentru părinţi, dar mai ales pentru taţi, când cei doi bărbaţi se înfruntă, cel mai tânăr cu cerbicie. Iar pentru mame, obişnuite cu tandreţea şi ataşamentul absolut al fetelor, este dureroasă detaşarea şi izolarea de ele, cu inerentele secrete şi idei personale, care închid posibilităţile căilor de acces ale încrederii şi ale mărturisirii.
Tinerii destănuiesc mai uşor unor străini decât celor apropiaţi preocupările şi secretele lor fiindcă au nevoie să se mărturisească şi ştiu că străinii îi pot asculta fără să se amestece în viaţa şi problemele lor, aşa cum o fac părinţii.
De aceea ascultaţi-i cu răbdare, nu daţi imediat sfaturi, nu faceţi comparaţii gen „pe vremea mea”… Aşteptaţi puţin, trebuie să găsiţi un mijloc de a sugera diplomatic o soluţie care vi se pare mai clară şi mai bună pentru ei.
Fiţi răbdători, această perioadă este de trecere, copiii voştri se vor domoli când vor ajunge la limita desăvârşirii tinereţii lor clocotitoare! Veţi fi miraţi de noua schimbare intervenită în comportament şi-n personalitatea lor fizică şi psihică.
