Poezii de suflet – Leonard Sándor (II)

Poezie patriotică

Dintotdeauna noi am fost

Un neam de păstori.

De aceea eu într-o bună zi

M-am dat jos din maşină

Şi am dus la păscut

Casetofonul …

• Ideal

Frumuseţea este o idealizare

Deci ea nu există în mod real,

Aşa şi cu fericirea.

Paradoxul următor este ideal:

“Idealul meu este realul,

Întrucât idealul nu poate fi atins”

Concluzie: Voi căuta mereu

Să fiu urât şi nefericit.

Dar în acest caz,

Voi atinge idealul.

• E ora

E ora somnului uşor şi-a

Blestemului sacru

Ce-l poartă apa

Planetarelor oceane albe,

Ce-l scuipă-n hăuri

Munţii tari cu sânziene salbe

Alunecând naiv pe panta

Unui simulacru.

• Stropi …

Peste ceaţa sufletului meu

Au căzut stropi

Şi-o geană de strălucire

Mi-a iluminat inima.

Iat-o gâfâind,

Locomotiva tăcerii în zori

Şi e atâta pace în gări pustii,

E-atâta pace …

Mă topesc lent acum

Într-o vază cu crizanteme,

Iar steaua, de sus de acolo,

Mă absoarbe trist.

Am picurat într-un fluviu imens

Care m-a luat cu el:

Un strop de speranţă

Într-un ocean adânc şi sărat

M-am trezit a doua zi

În boarea dimineţii.

Eram vântul rece

Şi luminos al unei toamne …

Plouă …

Peste poemul deschis, stropii

Se avântă curaţi şi reci,

Necruţători.

E gheaţa transparenţă vie.

Pe lac

Deschise porţi de fum

Plâng toamna efemera şi adâncă

………………………….

Peste ceaţa sufletului meu

Au căzut stropi

Din pliscurile zvelte

Ale rândunicilor din înalt …

• Flacără proiectivă

Flacără proiectivă, colţ de vază,

Te umpli de extracţii searbede,

Scormoneşti

Cum numai tainele stelare

Argintă cheile cu lucii verticale

Eşti salba de lumină prinsă-n piatră

Căderea bolţilor

De fost azur venetic şi vertij

De cald azur? Chemare

A stinsului ecou funebru-adânc.

O muză-stea-orgoliu şi un soare

Inundă umbrele

Freneticele.Iată!

Adâncul mării vegetale-n aur

Şi foc vociferat de sentimente,

E nunta vidului,

Cuprinderea organică din jur.

Şi steaua, unica, visata,

Curgându-se din paratrăsnet

În proiecţii.

Ce zace … unde inima tresare

Schimbată-n forje

De cristal. Amar,

Şi ucigaş şi fulminant,

Statui pe maluri gotice în noapte

Unesc talazuri acre-nflăcărate

Colţ de soare sfârtecat de stânci

Atunci …

Oraşul se destramă-scrum

Visare veştedă.

Frecvenţă a ecoului, te chem.

Abunda veşnicia tropicală!

Arde-mă,

Ucide-mă de zeci de mii de ori,

Imaginea-mi sfărâm-o în viniete

Coborâtoare flacără de porţi,

Mereu,

Săpa-vei între păsări şi cuvinte

Pe crestele veridicului dinte

Urlat de vântul, anticul decor.

Din soba nupţială,

Elegia,

Culoare de la luna în pridvor,

Alungă,

Nori de zahăr schimbători,

Cu sălcii

Lăcrimânde epoci scurmătoare;

Fireasca piramidă plutitoare

A putrezit pe râul

Vertical.

Iar incurabilul demon verde

Arămiu de rugă şi rulmenţi

Călit,

În logoditoarea spumă minerală

Intrată-n gări pe creştet de scheleţi

E-abis

Scuipat în flăcări spiralate

Săgeată-n zbor ritmat

Dărâmând lent,

Cetatea izolării.

Aiurea-i gândul, aprig:

Înfăşurat în ploi monumentale

Acid,

Ferestre largi mă plâng,

Marea reminiscentelor exultă,

Şi rece e,

Căci patima stelară este surdă

Iar vise şi fragi,

În extatică robotizare-dans,

Cad mistuite …

Te invoc, veneraţie siderală!

Şi fermentată vatră din ninsoare,

Flacără rece, viscolitoare galaxie,

Amurg nebun al orelor târzii …

În clipocire,

Dezvinovăţiţi-mă!

Dispărând în şoapte, paşi desculţi

Suflarea rece mi-o îmbată-n fum;

Abrupt, în fierbinţile genuni

Ale dragostei, m-am proiectat …