M-am hotărât după o oarecare ezitare la titlu de mai sus: poate fi cu uşurinţă luat drept un soi de îmbărbătare amabil formată, o frază aruncată consolator în vânt, şi parcă văd şi mâna care bate, familiar şi absent, umărul unei adolescente cu faţa bântuită de o acnee juvenilă, cu sufletul cutreierat de complexe, niţel bondoacă, niţel somnolentă, asigurând-o că toate fetele sunt, printr-un decret divin şi prin forţa tinereţii, drăguţe.
Nu e chiar aşa şi nu are rost să ne minţim. Dacă privim adevărul curajos în faţă şi dacă mai aruncăm şi o privire în oglindă, putem destul de uşor observa că harurile fizice nu se împart cu prea multă dreptate pe faţa pământului şi că frumuseţea desăvârşită nu este chiar bunul de cea mai largă şi mai democratică răspândire. O fată a crescut prea puţin, o alta n-are tocmai picioarele cele mai fine, tenul uneia este cam tulbure, iar ochii celeilalte sunt cam mici şi prea apropiaţi; o altă fată are nasul puţintel lătăreţ, cealaltă un păr ca nişte tăiţei fierţi, iar o a treia e grăsună rău. Am constatat împreună toate acestea, le-am reţinut pe retină şi acum vă pot spune liniştită, fără teama că voi fi acuzată de demagogie: nu există fată urâtă! Există numai fete care acceptă să fie urâte.
Există fete leneşe cu ele însele. Există fete cu spiritul lent, care nu fac efortul de a se cunoaşte şi de a-şi modela obrazul, trupul, mintea conform posibilităţilor şi trăsăturilor esenţiale ale personalităţii lor. Există fete care se lasă, cu spiritual flasc,în voia sorţii. Ele da, ele pot fi urâte. O merită. Un scriitor francez, Paul Guth, preocupat de psihologia şi de estetica feminină, remarca cu un soi de voluptate a pesimismului că “civilizaţia secolului nostru nu a reuşit să stârpească prostia omenească”, dar se dădea bătut şi recunoştea că “în schimb a fost ucisă urâţenia. Astăzi nu se mai poate vorbi de femei iremediabil urâte: îngrijirile estetice îi permit fiecăreia să-şi descopere şi să-şi sublinieze originalitatea.”
Frumuseţea nu vine numai din afară, deşi aici se constată cel mai uşor şi are efectul de seducţie cel mai prompt, ci şi dinăuntru, din farmecul inteligenţei şi al spiritului, din căldura şi delicateţea inimii. Nu zâmbiţi neîncrezătoare, gata să credeţi că iar vin cu consolări prefabricate. Strălucirea interioară nu este o simplă vorbă, un simplu pansament psihic aplicat peste un obraz imperfect. Ascultaţi-l pe Tudor Vianu: „Putem găsi frumos pe un om mai întâi din pricina vitalităţii lui, care o stimulează pe a noastră. Încântarea pe care prezenţa unui astfel de exemplar ne-o inspiră conţine în sine ceva din încrederea şi siguranţa pe care o trezeşte în noi societatea cu orice fiinţă robustă şi optimistă … Cineva ne poate părea frumos şi din pricina valorilor intelectuale sau morale indicate de fizionomia lui. Găsim frumos … pe bărbatul sau femeia din ale căror trăsături ne vorbesc bunăvoinţa faţă de oameni, blândeţea şi gingăşia. Niciodată în aceste împrejurări nu recunoaştem frumuseţea omului din pricina unor calităţi estetice.”
Gândurile acestea, adânci, armonioase, echilibrate, care vin o dată cu înţelepciunea vârstei, le oferim spre meditaţie tuturor, mai ales tinerelor fete; dar în adolescenţă, trebuie să recunoaştem, totul – şi mai ales autocunoaşterea – porneşte de la oglindă…
