Cine nu visează la o familie fericită, compusă dintr-o mamă zâmbitoare, nu tată destins şi un copil cuminte ca un îngeraş? Din păcate, în viaţa reală copilul mai şi plânge, iar educaţia lui devine deseori subiect de dispută.
Ce părinte nu a trecut prin asta? Mama vrea ceva, tatăl crede altceva, iar rezultatul este o ceartă pe cinste. Uneori, disputele privind educaţia copilului se transformă, în timp, în conflicte de familie grave.
Nu sunt puţine cazurile în care, la procesul de divorţ, părinţii se acuză reciproc că nu s-au priceput să-i educe pe cei mici. De obicei, mamele fac regulile în privinţa educaţiei celor mici.
Strategii anticonflict pentru mame deştepte
Explicaţia este simplă: de obicei, mamele petrec mai mult timp cu copilul, îşi asumă mai multe responsabilităţi în ceea ce îl priveşte, se ocupă paralel şi de treburile casei şi, eventual, mai merg şi la job. Iar pentru a face faţă situaţiei, sunt nevoite să stabilească anumite reguli.
În multe familii, taţii sunt prezenţi doar seara şi la sfârşit de săptămână şi participă foarte puţin la programul cotidian al copiilor. În schimb, atunci când sunt acasă au timp şi disponibilitate să se joace cu cei mici şi să le facă toate poftele. Din acest motiv, deseori copiii îi preferă pe ei mamelor.
Iată trei situaţii conflictuale tipice şi cum poţi să le dezamorsezi?
1. Tatăl tău vine târziu acasă şi se hârjoneşte cu copilul. Copilului îi sare somnul şi, bineînţeles, nu mai vrea la culcare. Iar mama spera ca măcar seara să aibă puţină linişte.
Soluţia: mama trebuie să îi trimită de la bun început să se joace în camera copilului. Şi mama explică clar că, după joacă, tatăl se ocupă de ritualul de culcare al celui mic. Ideal ar fi să stabiliţi o regulă: o seară îl culcă mama, o seară îl culcă tata. Astfel, se creaază o legătură mai profundă tată-copil, iar mama are mai des câte o seară „liberă”.
2. Fiindcă mama trebuie să îi dea celui mic de mâncare, ea de abia reuşeşte să îmbuce câte ceva. În timpul acesta, tatăl mănâncă liniştit. Fireşte, mama se enervează…
Soluţia: mama îl va implica şi pe tată în ritualul mesei celui mic. Şi el are două mâini şi poate să îi dea de mâncare. Nu este doar obligaţia mamei. Ideal ar fi se fie hrănit cu rţndul. Dar când e rândul lui, e bine ca mama să nu se amestece. Nici chiar dacă murdăreşte faţa de masă sau cel mic vorbeşte cu gura plină.
3. Copilul e mârâit sau plânge fără un motiv evident. Tatăl nu ştie cum să-l potolească, se enervează şi, eventual, se răţoieşte la mamă să-l calmeze.
Soluţia: mama nu trebuie să cedeze! Ea poate să-şi facă de lucru în altă cameră şi să-l lase pe tată să se descurce singur. Astfel, va învăţa să-şi asume responsabilităţi, va înţelege mai bine ce se întâplă cu copilul lui şi va fi nevoit să îi înţeleagă reacţiile şi să găsească o cale de comunicare cu el.
Important: părinţii nu trebuie să discute despre opiniile şi neînţelegerile lor în privinţa educaţiei copilului, nu trebuie să se certe şi să încerce să găsească o soluţie când cel mic e de faţă. Altminteri, nu vor face altceva decât să-şi submineze unul altuia autoritatea, iar copilul nu va mai ştii ce e bine şi ce e rău.
Imi plac regulile despre care scrii, teoretic sunt “aproape” perfecte, doar ca in viata reala nu prea intalnesti situatii “perfecte”, astfel ca la capitolul practica suntem corigenti mai cu totii. Ca mama a doi copii incerc si eu practicarea cu perseverenta a unor “reguli” puse de mine la care la un moment dat renunt tot eu… oricum, important e sa ne straduim! 🙂
@Gizi, stii cum se spune, regulile sunt facute pentru a fi incalcate! Dar totusi atunci cand avem reguli, chiar daca de la unele ne mai abatem de dragul copiilor, altele totusi raman in picioare!