Cu rușine trebuie să recunosc că v-am descoperit abia astăzi, după ce am vizionat documentarul dumneavoastră. Înainte de toate, doresc să-mi spuneți cum și când ați pornit pe calea cinematografiei?
Nicolae Mărgineanu: Păi, am fost mereu pasionat de cinematografie. Am studiat foarte mult în sensul acesta. Mi-aș fi dorit să fac film artistic, însă vremurile nu mi-au permis. Un proiect de film artistic cere, cel puțin, luni bune de pregătire și, apoi, altele de filmare, deci vreun an de zile. Or, noi nu apucam să pregătim un subiect, că deja nu mai era de actualitate. Aproape că atât de repede se schimbau pe atunci lucrurile. Și, atunci, am fost mai mult tentat de documentar, iar prin 1993 am făcut ”Arhitectură și putere”. Poate cu prea mult patos la vremea respectivă, pentru că era dorința asta de a spune lucrurilor pe nume, care ne-a fost atâta vreme interzisă și care, în sfârșit, cum să spun eu, nu mai era o opreliște, nu mai exista nimeni care să-ți spună: ”Nu ai voie!”. Era și o radiografie a Bucureștiului actual, dar văzut prin prisma evenimentelor prin care a trecut. A fost o temă interesantă. Ea a pornit de la un arhitect, de la Augustin Ioan, care chiar scrisese o carte, ”Arhitectura și puterea”, și mi s-a părut foarte ofertant Bucureștiul, încât să pornim o asemenea acțiune.
Cât timp v-a luat să puneți la punct acest proiect?
N.M.: Cam un an de zile a durat realizarea acestui film, asta datorită faptului că găseam destul de greu persoane care au stat cu tatăl meu închis (n.r. acest proces fiind de durată). M-am trezit cam târziu cu filmul, pentru că, dacă-l făceam acum 10 ani de zile, era mult mai bine. Dar, atunci nu aveam mijloacele necesare.
Totuși, ce aport a avut în proiect doamna Cristina Anisescu, psiholog al CNSAS?
N.M.: Ea mi-a dat ideea în momentul în care a scos cartea ”Nicolae Mărgineanu – Un psiholog în temnițele comuniste”, folosind dosarele CNSAS. O carte extrem de interesantă ca studiu de caz! Atunci parcă m-am trezit și mi-am spus: ”Trebuie neapărat să fac un film!”. Eu tot speram să fac un film artistic, dar nu am reușit. Și atunci am zis, trebuie să pornesc filmul, neapărat! Am pornit, cumva, împreună cu Cristina Anisescu, care m-a stimulat în acest sens, și am început să iau interviuri. Și în momentul în care am avut suficient de mult material, ne-am pus pe montaj. E mai mult un film de montaj și am zăbobit destul de mult timp la realizarea lui.
Documentarul dumneavoastră îmi amintește puțin de seria ”Memorialul durerii”, difuzat după Revoluție pe postul național TVR…
N.M.: Da, da. Cred că da. Totuși, nu am încercat lucrul ăsta, dar, un astfel de subiect trebuie luat în serios, ca să zic așa, și în momentul în care l-am făcut, m-am gândit mai mult la familia mea. Vă spun cu toată sinceritatea! L-am făcut în speranța că, la un moment dat, fiind un studiu de caz, fiind vreo 2 milioane de oameni închiși în perioada asta stalinistă, poate va fi interesată vreo televiziune de el. Documentarul chiar a fost difuzat la 10TV. Probabil că nu aveau cu ce să acopere programul sau eu știu, pentru că nu e un film comercial… (râde)
Dar, totuși, e un pas înainte…
N.M.: Da! După ce l-au difuzat, mă sunau, de exemplu, foști colegi de școală. Am rămas uimit de câtă lume l-a văzut în felul ăsta.
Mă pun în pielea dumneavoastră și încerc să îmi imaginez experiența realizării unui asemenea film documentar: despre un tată trecut prin închisorile comuniste. Cred că aș fi avut satisfacția vieții după o asemenea izbândă și m-aș fi simțit foarte împlinit.
N.M.: Mărturisesc că am avut o senzație de împlinire după ce am văzut (finalizat) acest film. O senzație pe care nu o așteptam. Dar, a fost o surpriză. Ea chiar a venit. Dar, mi-a fost foarte teamă, pentru că sunt lucruri pe care le cunoști foarte bine și, de obicei, cu inima greșești mult mai ușor decât cu creierul. Și mi-era cumva teamă de lucrul ăsta. Totuși, sper că lucrurile au ieșit destul de bine.
Cum era viața de familie în perioada în care tatăl dumneavoastră era închis?
N.M.: Cea mai mare dificultate a fost pentru mama. A fost și pentru noi, oarecum, pentru că am fost exmatriculați de prin școli, din facultăți. Dar, noi auzeam ce se întâmplă în închisoare. Pe lângă ce i s-a întâmplat tatălui meu și altora ca el, eu zic că viața noastră, așa cum a fost ea, a fost o sărbătoare zi de zi. Adică, nu pot să compar problemele noastre cu ale lor. Chiar și acum, când am o dificultate sau copiii mei, când au una, mă gândesc și le repet și le fac o comparație cu ce ghinion extraodinar sau cu ce greutăți au trebuit să confrunte alții. Atunci li se face rușine să mai creeze o problemă dintr-un nimic care se poate depăși foarte ușor.
Trebuie să admit că, înainte de a viziona filmul, nu știam nimic despre tatăl dumneavoastră și despre realizările lui academice și profesionale. El este unul din exponenții psihologiei internaționale, este un model demn de urmat! Este unul dintre românii cu care trebuie să ne mândrim, mai ales când ne gândim de unde a plecat, cât a muncit și cât a izbândit!
N.M.: Da. Așa e. A fost o perioadă fastă pentru România între cele două Războaie Mondiale. Iată că mulți copii de țărani au ajuns pe culmi înalte, pe care atunci nici nu bănuiau că o să le atingă. Dar, și ei, și ei veneau cu o energie extraordinară, să știți! Și în momentul în care li se ”deschideau ușile”, făceau lucruri minunate. Și mai e ceva: e foarte important să mai dăm exemple că mai sunt români care sunt modele, chiar și astăzi, pentru că foarte multă lume e decepționată. Eu cred că și astăzi sunt foarte mulți români care pot schimba România și chiar o vor face. Sunt ferm convins!
Interviu realizat de Alexandra Palconi & Cristian Sitov la Astra Film Festival Sibiu 2011.
