Ce a fost la început? Fiorul de pudoare, care a aninat frunza de viţă, sau fiorul frigului din carvenă care a înfăşurat blana în jurul trupului?
Fiorul însă a străbătut mai mult ca sigur un trup de femeie. Mai târziu într-o bună zi, bucuria a licărit în ochii aceleeaşi femei primitive: privind unda din care sorbea apa, s-a cercetat cu adâncă uimire. Prima fiinţă etern nesătulă de a se oglindi a fost femeia, şi nu Narcis din legendă, cel îndrăgostit de propria sa imagine. Primele cioplituri neîndemânatice au făurit arma de vânătoare a bărbatului, dar şi podoabele femeii, care au stat ascunse în peşteri şi morminte.
Mult mai târziu, îmbrăcămintea se încadrează în procesul general al evoluţiei sociale şi se supune unei legi, care se numeşte „moda”. Şi parcă – sincer vorbind – legile care sunt încălcate cel mai puţin sunt legile modei.
Moda marchează integrarea veşmântului individual în contemporaneitatea respectivă şi, mai mult decât atât, delimitează, timp de secole întregi, starea socială a individului.
Antichitatea cunoaşte multă vreme numai veşmintele compuse dintr-o bucată de stofă drapată, solicitând foarte puţin meşteşugul croitorilor. Toată arta constă în aranjarea faldurilor.
Veşmântul clasic al femeii romane rămâne „stola” – un fel de cămaşă lungă până la glezne şi strânsă în talie de o panglică lată. Ornamentele acestei panglici constituie semnul distinctiv de rang social sau prerogativele speciale acordate mamelor cu mai mulţi copii.
La femei, toga marchează o reputaţie compromisă. Deoarece femeile umblau cu capul mai mult descoperit, este de la sine înţeleasă importanţa acordată îngriirii părului.
Expansiunea imperiului roman determină tot atâtea fluctuaţii ale modei, câte noi provincii apar pe harta sa. Brunetele romane râvnesc la părul blond sau roşcat al nordicelor. Cenuşă de plante, uleiuri şi săpunuri pun la încercare şuviţele de păr întunecate.
Ovidiu îşi ceartă şi totodată şi deplânge iubita: „Îţi spusesem să încetezi de a-ţi mai vopsi părul, iar acum nu mai ce să vopseşti…” Cosiţele blonde ale scavelor germanice se transformă în peruci.
Singură încălţămintea, nediferenţiată pentru bărbaţi şi femei, era comodă şi igienică. În afara casei se purta un fel de gheată de piele cu talpa groasă şi o făşie de piele la spate, care urca până la jumătatea gambei. Încălţămintea de casă obişnuită erau sandalele şi un fel de pantofi uşori, fără toc.
Dezvoltarea luxului la Roma, ca urma a cuceririlor duce la o adevărată sete de podoabe. Orientul îndepărtat îşi depune fardurile pe pleoapele romane şi îşi revarsă pafumurile în băi. Legea îngrădirii luxului feminin se dovedeşte ineficace şi justifică lamentările înţeleptului Seneca: „Pesemne acele femei, în nebunia lor, cred că bărbaţii ar fi destul de nenorociţi, dacă ele n-ar purta în fiecare ureche valoarea a două sau trei moşteniri”.
Rochia apare pe nesimţite în evul mediu. Moda devine luxuriantă, culoarea devine blazon. Franţa încearcă să devină „regina modei”. Poate niciodată în istoria modei, coafurile nu au cunoscut o astfel de dezvoltare şi ornamentaţie. Înălţimea lor depăşea 50-60 cm, dar numai la doamnele din înalta societate. Perioada Renaşterii separă şi mai mult prin costume rangurile sociale; exsită ţesături accesibile numai anumitor categorii de oameni. Moda se transformă în apanaj nobiliar; dantelele, catifelele şi bijuteriile înghit tot atâta aur, ca şi capodoperele de artă nemuritoare.
