Curcubeul portughez – Lisabona

Am vizitat Lisabona în februarie, când la noi zăpada nu are de gând să dispară, iar la ei e deja toiul primăverii. Dacă aş scrie că a fost copleşitor, nu aş exagera deloc. Dar n-am să mă las furată doar de părţile de basm, ci am să relatez povestea Lisabonei în culori. Pentru că fiecare clipă acolo, fiecare descoperire, fiecare om sau stradă au altă culoare.

Alb

E culoarea în care mi s-a prezentat oraşul, încă din avion. Am „văzut” Lisabona de deasupra norilor. Doar nori incredibil de mari şi pufoşi şi-un soare timid atârnat într-un colţ. O lume fără pământ. Pentru mine a fost ceva inedit, n-am mai urcat într-un avion până atunci.

Lisabona, prin părţile lui mai vizitate, e un oraş destul de curat. Chiar dacă plouă foarte mult, nu ai cum să dai peste vreun strop de noroi pentru că toate străzile sunt pavate cu piatră cubică. Grijă totuşi la încălţăminte, fără tocuri şi pantofi cu talpă subţire! Poate fi dureros.

Oamenii sunt drăguţi şi primitori, în general simpli, deschişi, dispuşi să-ţi sară-n ajutor, dar de cele mai multe ori pe limba lor. Nu se grăbesc. Un bun exemplu ar fi acela al şoferilor. Cu drag am observat o mare grijă pentru pietoni. Cu toate că sunt foarte multe treceri de pietoni şi unele pe unde nici nu te aştepţi să treacă vreo maşină, şoferii ştiu să oprească din timp chiar dacă uneori anticipează greşit. Iar dacă treci fără să mai ţii cont de stânga-dreapta, nu-şi aruncă nervii, ca la noi de altfel.

Străduţele şi pieţele din zona centrală sunt foarte luminoase, terasele şi băncuţele te ademenesc să te alături şi să-ţi petreci timpul relaxându-te în faţa unei cafele, privind la trecători.

Gri

Pentru mine, Lisabona e oraşul ploilor! Nu încape îndoială. Dar să nu vă închipuiţi că plouă într-una, cu un cer morocănos, închis. Nu! Plouă, însă, destul de des. Şi te surprinde; tocmai ce ai închis umbrela şi te îndrepţi cu pas vioi către alt punct turistic şi începe să toarne iar. Apoi, după câteva minute, apare un soare destul de puternic pentru luna februarie, care nu face decât să usuce pământul, ajutat de un vânt aspru. Fără vânt şi ploi atât de dese, Lisabona ar fi prea frumoasă.

E gri oraşul atunci când te rătăceşti pe străduţe întunecate, căutând câte o scurtătură spre casă. Străzi pe care sunt presăraţi fel şi fel de oameni dubioşi. Lisabona are de toate. Gazda noastră ne-a spus să avem grijă de acte, căci în capitala Portugaliei sunt mai importante actele decât banii. De ce? Lisabona e un oraş plin de imigranţi şi nu trebuie să fii turist ca să îţi dai seama. Îi găseşti la orice colţ de stradă, de multe ori chiar şi prin zonele centrale. Ba chiar în unele pieţe aceştia stau cazaţi bine-mersi, cu pătura pe ei şi cu mână bine întinsă.

Nu e foarte uşor să fii turist în Lisabona. Localnicii sunt conştienţi de potenţialul turistic al oraşului şi încearcă să facă un ban din orice. Pe timp de ploaie, câțiva marocani în şlapi vând umbrele. Din fericire am avut cu noi. În zilele senine, tot aceştia, scot la vânzare ochelari de soare.

Preţurile în general, variază. Fiind studenţi, deci fără un buzunar foarte gros, am preferat să ne cumpărăm mâncarea de la supermarket, dar am gustat puţin şi din delicatesele oraşului, cum ar fi Pastel de nata, nişte prăjiturele foarte gustoase.

Albastru

Lisabona e categoric un oraş turistic. Nu-ţi ajunge o săptămână dacă vrei să-i descoperi în întregime resursele. Nu ne-a rămas decât să triem, să alegem cele mai atractive zone. Am renunţat din start la majoritatea muzeelor. Ne-am mulţumit să le vedem pe dinafară. Lisabona stă prea bine la capitolul arhitectură. Iar ca să vedem cât mai mult din oraş, ne-am căţărat ori în turnuri, ori l-am admirat de la belvederea Sao Pedro de Alcantara. Am prins chiar mai multă vreme bună decât ne aşteptam la început.

Lisabona, ca o capitală europeană ce se respectă, le oferă turiştilor anumite facilităţi. Spre exemplu: Lisboa Card, un card care include atât transportul în oraş – metrou, tramvai, autobuz – cât şi trenul până în localităţile apropiate – Sintra şi Cascais – dar şi întrările la muzee, mănăstiri, castele şi alte monumente. Cu acest card, majoritatea intrărilor sunt gratis, iar pentru cele mai deosebite ţi se oferă doar o reducere. Ne-am făcut un astfel de card pentru trei zile cu 30 euro şi n-am avut nicio grijă. Am profitat din plin de el şi ne-a scutit de prea multe plimbări fără rost şi de folosirea unui limbaj al semnelor neînțeles de cele mai multe ori. Căci portughezii nu stau prea bine la capitolul limba engleză. Vrând la un moment dat să-mi cumpăr nişte papuci de casă m-am trezit în faţă cu cremă de pantofi.

Într-o zi cu ploi scurte şi cu un cer foarte senin între ele am vizitat mai mult decât credeam. Recunosc, multe zone măreţe, cum ar fi Turnul Belém (Torre de Belém) – un turn fortificat aflat la gura de vărsare a fluviului Tajo în Oceanul Atlantic şi Mănăstirea Jerónimos. Ambele monumente sunt construite în stil manuelian, iar din 1983 se află pe lista monumentelor protejate de UNESCO.

Nu departe de Turnul Belém, pe malul aceluiaşi fluviu, se află şi Monumentul Marilor Descoperiri. Acesta a fost construit în 1960 pentru a comemora a 500 – a aniversare de la moartea Prinţului Henric Navigatorul. În interiorul monumentului se poate viziona un film despre Lisabona, iar un lift te duce în vârf de unde poţi admira oraşul.

Oriente – oraşul din oraş

Am făcut apoi o trecere cât se poate de bruscă. De la partea veche şi monumentală a oraşului, în oraşul nou, un întreg cartier construit după 1990, zona Oriente. Am dat aici şi de un turn construit pe post de observaţie asupra râului, turnul Vasco da Gama – care reprezintă prin imagine pânza unei caravele şi este cea mai înaltă structură din Portugalia deschisă publicului. Din nefericire, noi l-am prins în renovare, apoi ne-am cam obosit picioarele în speranţa că vom ajunge până la Podul Vasco da Gama, cel mai lung pod din Europa – 17,2 km.

Un alt element spectaculos al acestui cartier e reprezentat de Gara Oriente, una dintre cele mai mari şi aglomerate gări din lume. Aceasta a fost proiectată de Santiago Calatrava, inginer şi arhitect spaniol. Interesant e faptul că, gara include atât staţia de metrou, un centru regional de tren cu rute naţionale şi internaţionale, un mall (Vasco da Gama) şi o staţie de poliţie.

Întregul cartier Oriente, mai puţin aceste monumente amintite mai sus, mi s-a părut fals. Era precum o machetă uriaşă, parcă totul era de plastic, locuri şi clădiri de care ţi-era teamă să te atingi ca nu cumva să dispară. Alţii din grup au fost fascinaţi de acest orăşel nou, eu m-am întors cu drag în adevărata Lisabona, cu străzi înguste şi case vechi.

Galben

Situat pe şapte coline, Lisabona dispune de multe mijloace de transport. Cele mai spectaculoase sunt tramvaiele, iar cel mai cunoscut este tramvaiul numărul 28. Cu acest tramvai se poate ajunge foarte uşor la Catedrala Santa Maria Maior de Lisboa, cea mai veche biserică din oraş (1147). De asemenea, la dispoziţia turiştilor vin şi foarte multe bus-uri fără acoperiş cu care poţi face diverse tururi ale oraşului, bineînţeles, dacă nu plouă. Unele străduţe sunt foarte înalte şi chiar dacă nu e mult de urcat, se apelează mai degrabă la funiculare, cum ar fi funicularul Gloria care leagă cartierul Chiado şi Bairro Alto de Avenida da Liberdade şi funicularul Bica, acoperit de oglinzi.

Verde

În Lisabona e primăvară. Am plecat de la zăpadă şi noroi şi am ajuns într-un loc cu iarba deja crescută. În Sintra, o localitate la vreo 30 km de Lisabona, am putut respira cel mai bine aerul primăverii. Deşi ne-a întâmpinat tot cu ceaţă, n-am să trec acest punct de pe harta noastră turistică la categoria gri. Sintra e o localitate unde nu poţi face altceva decât să te plimbi şi să admiri. Chiar şi pe ceaţă. Totuşi, din cauza vremii şi a grabei, nu am reuşit să vizităm decât Parcul şi Palatul Pena, însă a fost mai mult decât suficient, fiind cel mai mare din Sintra. Palatul e un strălucit exemplar al romantismului portughez de secol 19. Prin parc, la plecare, am reuşit să ne rătăcim, aşa că vrând-nevrând, ne-am prelungit vizita în Sintra. La fel şi aici, un autobuz (434) îţi oferă la 4.5 euro un tur al localităţii cu opriri la cele mai importante puncte.

Ce a mai fost verde în Lisabona? Sau mai degrabă gri… Faptul că la orice colţ de stradă, în zona centrală, dai peste nişte bătrânei sau mai bine zis, ei dau peste tine; oameni aparent binevoitori care îţi întind punguliţe cu iarbă, iar dacă te arăţi întrebător, greu mai scapi de ei. Lisabona e şi un oraş libertin, iar pe noi se vedea de la o poştă că suntem turişti. Curioşi, cu ochii lipiţi de cele mai interesante clădiri, cu gura deschisă de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama, atrăgeam cei mai dubioşi vânzători. Şi poate era doar ceai în acele punguliţe cu vise, de data asta ilegale, dar prea uşor de procurat.

Roşu

Capitala Portugaliei se bucură de o viaţă de noapte foarte bogată. Noi, după câte o zi epuizantă în descoperirile noastre din oraş, cu greu am reuşit să gustăm din bucuriile nopţilor portugheze.

Fado, gen muzical interpretativ şi melodic, specific Lisabonei, poate fi ascultat şi pe stradă. O noapte într-un restaurant cu specific portughez, unde asculţi fado cam o oră, îţi usucă buzunarul. Din fericire, eu am avut ocazia să ascult fado chiar în Sibiu. Totuşi, altă treabă e să asculţi fado acasă la el. Plimbându-ne prin cartierele centrale, am dat peste un butic pe roţi de unde puteai să cumperi cd-uri cu fado. Am stat puţin acolo şi ne-am bucurat de fado chiar în Lisabona, pe gratis.

Înainte să merg în Lisabona, cu gândul la viaţa de noapte de acolo, îmi imaginam străduţe pline de oameni, muzică specifică şi multă voie bună. Poate dacă mergeam vara dădeam şi peste aşa ceva. Între timp m-am bucurat de muzică pe stradă, o trupă de francezi talentaţi cântau în faţa cafenelei Brasileira, cea mai mare şi cea mai cunoscută din Lisabona. Nici Hard Rock Cafe-ul portughezilor nu a fost un loc de evitat, ba chiar am prins şi o seară cu muzică live.

Pot spune că am avut ocazia să descopăr nu numai o altă lume, alţi oameni cu felurite gânduri şi destul de multe alte obiceiuri, dar şi un oraş cu urcuşuri şi coborâşuri, unul care se lasă descoperit chiar şi-n patru zile, care te surprinde la orice pas. Un oraş pe şapte coline la propriu şi pe mult mai multe la figurat, unul care se spală şi se usucă de cel puţin trei ori pe zi, unul cu zone de poveste şi oameni primitori, dar şi cu străzi înguste, uneori prea înguste, unde oamenii devin mai închişi sau poate prea prietenoşi. Orice loc poate deveni unul al tuturor posibilităţilor.