Am observat tot mai des că oamenii devin tot mai nerecunoscători, față de ceea ce au, față de ceea ce primesc. Niciodată nu sunt mulțumiți, niciodată nu e suficient. Într-o veșnică goană după bani, în agitația zilei de muncă, uităm să ne oprim și să vedem ceea ce avem. Primim lucruri și în loc să mulțumim pentru ele, ne purtăm ca și cum totul ni se cuvine. Uităm să împărțim cu cei din jur, uităm să fim recunoscători.
Un lucru trist pe care l-am constatat zilele acestea, oamenii nu se mai bucură de nimic, nu apreciază nimic din ceea ce au și din ceea ce li se oferă. Cât de puțini oameni auzim spunând am tot ce mi-e necesar? Câți oameni se mai bucură atunci când primesc un zâmbet, o îmbrățișare, un cuvânt frumos?
A fi recunoscător pare a fi la fel de greu ca a spune ”mulțumesc”, ”îmi pare rău”, ”îmi cer scuze”. Sunt puține acțiuni cu o mare valoare pentru sufletul nostru. E nevoie să recunoști că trebuie să fii recunoscător pentru ceea ce ai, pentru ceea ce primești și să dai mai departe cu același drag cu care ai primit.
Seara când ne punem în pat e bine să fim recunoscători pentru tot ce am realizat în ziua ce se încheie și dimineața, trebuie să fim recunoscători că putem începe o nouă zi frumoasă.
Apreciem ce am avut doar după ce pierdem, dar haideți să încercăm să schimbăm această zicală atât de populară. Pare greu să fii recunoscător, dar îți poate aduce atât de multă bucurie și liniște în suflet. Sentimentele nespuse de recunoștință față de cineva e ca și cum ai împacheta frumos un cadou, dar nu îl oferi niciodată.
Mark Twain spunea ”Fă ce se cuvine. Câţiva oameni îţi vor fi recunoscători, restul vor fi uluiţi.” și în zilele noastre tind tot mai mult să-i dau dreptate. Cu cât ești mai corect și încerci să oferi un zâmbet celui care te-a jignit, cel din fața ta nici nu va mai știi cum să reacționeze. Probabil îl vei dezarma și, poate, data viitoare se va gândi de două ori înainte de a supăra pe cineva. În plus, o vorbă bună, un zâmbet, te încarcă cu energie pozitivă și poate face ziua mai frumoasă celuilalt.
”Necesitatea de a fi recunoscători ne cam tulbură recunoştinţa. Răpeşte oarecum recunoştinţei bucuria. Suntem înclinaţi să devenim susceptibili faţă de cel ce ne obligă să-i fim recunoscători, prin faptul că întrebuinţează în avantajul lui starea de constrângere în care ne aflăm.” Thomas Mann
Mulțumesc mult pentru foto, Ciprian!
Că bine zici! Eu, între timp, am învățat să nu mă mai întristez când întâlnesc astfel de oameni ci să-mi văd de treaba mea, să-mi văd de propria stare de recunoștință. Nu eu am de pierdut pentru faptul că ei nu mai știu a aprecia ce au și ce li se oferă, ci chiar ei.
Este, cu adevărat, foarte trist să nu realizezi ceea ce ai și ce daruri minunate îți oferă ceilalți, chiar și prin simpla lor prezență.