Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei – Sighetu Marmaţiei

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este principalul proiect al Fundaţiei Academia Civică. Această fundaţie are ca scop principal o bună cunoaştere a trecutului ţării.

Memorialul este format din Muzeul Memorial – Sighet şi Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului – Bucureşti.

Mi-am dorit mult să ajung să vizitez Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei şi astfel am aflat că Memorialul a fost gândit şi iniţiat încă din anul 1992 de către Ana Blandiana, preşedinta Alianţei Civice, împreună cu Romulus Rusan şi o echipă de istorici, arhitecţi şi designeri.

După doar un an, Ana Blandiana a depus proiectul Memorialului la Consiliul Europei. Două delegaţii de experţi au vizitat Sighetul, iar în anul 1995 Consiliul Europei a întocmit un studiu-raport şi a luat Memorialul sub egida sa.

În anul 1998, Consiliul Europei a aşezat Memorialul de la Sighet printre “principalele locuri de păstrare a memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia.”

Închisoarea din Sighet a fost construită în 1897, ca închisoare de drept comun. În anul 1945 în Sighet avea loc repatrierea foştilor prizonieri şi deportaţi din URSS, ceea ce a făcut ca în anul 1948 această închisoare să devină loc de detenţie pentru elevi, studenţi, ţărani maramureşeni. În anul 1950, sunt aduşi aici peste o sută de demnitari din întreaga ţară, unii condamnaţi la pedepse grele, alţii nu au avut dreptul nici măcar la judecată, dar şi aproximativ 45-50 de episcopi şi preoţi romano şi greco-catolici. Penitenciarul era considerat “unitate de muncă specială”, cunoscută şi sub numele de “colonia Dunărea” , dar era de fapt, unul din locurile de exterminare a elitelor ţării.

Deţinuţii trăiau în condiţii insalubre, erau prost hrăniţi, nu aveau voie să se întindă în pat ziua, celulele erau neîncălzite, nu aveau voie să privească pe geam, ulterior la geamuri au fost puse obloane, astfel că ei puteau să vadă doar cerul.

În anul 1955, România comunistă a fost admisă în ONU, şi ca urmare a Convenţiei de la Geneva, a avut loc graţierea deţinuţilor. Din cei 200 de deţinuţi de la Sighet, 54 au decedat, iar cei rămaşi au fost fie transferaţi, fie eliberaţi.

În anul 1977, închisoarea a fost dezafectată, şi în timp s-a degradat, iar în anul 1995 Fundaţia Academia Civică a preluat ruinele în vederea realizării Memorialului.

La 21 aprilie 1994, Ana Blandiana împreună cu 175 de personalităţi întemeiază Fundaţia Civică ce a avut ca scop imediat crearea Memorialului. Romulus Rusan începuse deja la Bucureşti, în urmă cu un an, să strângă date pentru crearea muzeului: fotografii, acte, obiecte, scrisori, cărţi, manuale, înregistrări de istorie orală, dar s-a ocupat şi de organizarea de ateliere, seminarii, simpozioane, întâlniri între victimele comunismului şi istoricii din România. Azi, centrul se mândeşte cu trei mii de ore de înregistrări, 15 000 de pagini de carte şi a tezaurizat zeci de mii de documente.

Lucrarea la clădire a fost finalizată doar în anul 2000, deoarece clădirea se afla într-o stare foarte proastă, şi a fost nevoie de refacerea fundaţiilor, izolaţiilor, acoperişului, iar pereţii interiori au fost văruiţi cu alb. Fiecare celulă spune o poveste, în ordine cronologică aici au fost amplasate obiecte, poze, documente. În curtea interioară, a fost construit un Spaţiu de Reculegere şi Rugăciune, unde regăsim îmbinându-se stilul antic cu cel modern.

Un detaliu care m-a marcat pe mine a fost numele a 8000 de morţi din lagărele, închisorile şi locurile de deportare din România, nume ce le găsim gravate pe rampa ce coboară spre spaţiul subpământean. Strângerea acestor nume a fost o muncă migăloasă ce a durat zece ani, dar această cifră nu acoperă adevărata amploare a represiunii.

Grupul statuar „Cortegiul Sacrificaţilor”, o mare lucrare artistică, tinde să devină emblema muzeului. Această lucrare prezintă 18 siluete umane mergând spre un zid ce le închide orizontul, aşa cum făcea şi comunismul. Lucrarea este realizată iniţial din lemn, apoi a fost turnată în bronz, şi azi o regăsim în curtea interioară a fostei închisori.

O vizită la Muzeul Memorial este o lecţie de istorie, frumos ilustrată şi pe îndelete explicată.

După ce am vizitat Muzeul Memorial şi Lagărul de la Dachau, Germania, o singură întrebare stăruie în mintea mea: ce fel de oameni au fost cei care au fost în stare să facă atâta rău semenilor lor?