Ce este poezia?
E oare rezultatul unor influenţe, unor impresii,
Ori a unor acumulări cantitative?
Este, pentru că nu există poet care să nu fi scris impresii,
Care să nu fi fost influenţat (în mod decisiv, aş putea spune),
De evenimentele prin care a trecut
(Un exemplu simplu e Eminescu, cu “Împărat şi proletar”).
Dar poezia e mult mai mult,
Şi nu doar transcrierea pe hârtie a unor descoperiri
(Descoperim la tot pasul, viaţa, de când ne-am născut),
Ci este o participare individuală la armonia universală.
Un poet n-ar putea trăi fără să scrie.
Cei ce scriu doar de plăcere nu sunt poeţi adevăraţi.
Cea mai puternică inspiraţie poetică
E revolta la lumea exterioară,
Modelată, diminuată de cele mai multe ori
Şi introdusă în anumite tipare (ce ţin de prozodie) sau nu,
Revoltă care în cazul meu
E reprezentată de cea împotriva uşurinţei
Cu care realitatea exterioară, lumea într-un cuvânt,
Ne îndepărtează de vis.
Visul, adică realitatea construită …
(De imaginaţie).
Am să vă rog ceva: nu-l ucideţi!
Oricum, odată tot va muri, tot va muri …
- Alerg
Fantomatică şi translucidă,
Lumina unui felinar se pierde-n noapte.
Melancolică,
Mă cuprinde o melodie stranie,
O melodie nemaiauzită ce vine din adânc …
Alerg cu părul despletit
În frigul tăcutei nopţi eterne a tristeţii,
Alerg în neştire înconjurat de imagini fantastice de paradis,
Alerg printre particule reci de lumină stelară,
Alerg …
E linişte acum în mine …
Calm, poposesc în lumea esenţelor.
Universul e instabil şi eu,
Încerc să-i descopăr stabilitatea.
Urmărit de propria mea existenţă
Caut un refugiu în etern
Dar căutarea mea n-are sens
Şi nici măcar direcţie definită.
Îndeplinindu-mi menirea impusă, alerg
Alerg pentru că altceva
Nu ştiu să fac,
Nefiind instruit de nimeni.
Tăcere …
Tăcere de cristal se lasă la infinit.
Felinarul,rămas undeva în urmă,
Se pierde neputincios în noapte.
Noaptea elastică, totală,
Pune stăpânire pe tot ce mă-nconjoară.
Eu însă rezist fiindcă mă detaşez de realitate
Şi înving strângând din dinţi
Durerea supremă a materialului.
Poezia infinitului mă fanatizează …
Alerg acum mult mai uşor.
Universul mă trage în direcţia absolutului cu forţe nevăzute,
Şi eu nu trebuie decât să mă concentrez asupra mea
Şi să întind mâinile.
O lumină orbitoare mă învăluie.
Închid ochii zadarnic.
Intrând în împărăţia luminii, viteza mea nu are limite,
Iar eu mă simt particulă a universului …
- Moartea lui Chronos
Am fost pulverizat în spaţiu
Şi e lumina orbitoare
Înving materia plângând
Şi mă simt soare
Înot printre gânduri fierbinţi
Şi gândurile-mi sunt cunună
Ascult cum latră câinii la mine,
Şi mă simt lună
Am fost, nu sunt şi voi fi
Măsor materia liniştit
Îmi place paradoxul lui a fi
Şi mă simt ghid
Mă joc de-a viteza luminii …
Dar uite că ceasul s-a spart!
S-au dus, şi materie, şi viaţă,
Şi mă simt mort.
- Un vis
Din imensitatea gândurilor
L-am ales pe cel mai frumos
Şi l-am dăruit ţării mele
Un vis curat şi însorit, de pace
L-am visat, îl visez îl visăm
Şi-l vrem realitate şi destin.
Un vis în care doi copii se joacă
În iarba-nalţă, pe pământul cald,
Însorit de razele bucuriei.
Şi nici un nor deasupra capetelor lor …
Doar vântul ce adie-ncetişor,
Şi multe păsărele-n zbor.
Un vis curat şi însorit, de pace.
L-am visat, îl visez, îl visăm
Şi-l vrem realitate şi destin.
- Focul
Înăbuşitor e focul
Când aleargă prin odaie.
Şi e cald, şi nu-i stă locul
Focului, parcă-l gonesc!
Umbre late umblă repezi
Şi dansează pe pereţi;
Lumina le-alungă parc-atunci
Când lemnele trosnesc…
Flăcări se înalţă-n sobă –
Păsări uriaşe-n noapte.
Fumuri se ridică-n hornuri:
Parcă-s şoapte … se-nteţesc …
Tare agitat e focul,
Ca … şi viscolul de-afară …
Pe pereţi umblă fantasme
Dănţuind un joc drăcesc.
- Pământul
Aud pulsaţia ta, Pământ:
Sunt oamenii care forfotesc.
Ne mai suporţi, bătrâne Pământ?
Ne mai suporţi? … Te întreb.
Grele sunt rănile tale, Pământ,
Şi vechi dar şi noi, şi te dor …
Furtuni şi războaie, şi ploaie, şi vânt
Pe Pământ …
Ne hrăneşti, te hrănim;
Ne-ngrijeşti, şi poate te-ngrijim,
Dar te distrugem, pe când tu,
Ne ocroteşti.
Smerit te supui, bătrâne Pământ
Mereu te-nvârteşti, şi doar cugeţi …
Apari în lumină şi dispari ca un fulger
Şi-atât.
- Absolvenţi
E clipa unor mari emoţii
Căci trebuie să ne despărţim,
Şi fiecare va urma alt drum în viaţă
Pe care singuri o să-l pietruim.
Viaţa se deschide-n faţa noastră.
Examene ne-aşteaptă, le-aşteptăm
Învăţăm să ne construim viitorul,
Dar şcoala noastră dragă n-o uităm.
“Ce minunată erai, şcoală!”,
Vom spune poate într-o zi:
S-au dus orele de-odinioară,
S-au dus şi nu vor mai veni …
Frumoase amintiri ne leagă
De colectivul ce-acum se desparte;
Împreună câte nu făceam noi!
Şi cât de uniţi eram în toate …
Pentru năzbâtiile noastre-indispensabile
Iertare noi ne cerem, tuturor
Dar, – spunem cu puţină modestie, –
Făceam şi lucruri bune uneori.
Oftăm când ne gândim acum obvers
La vechea noastră generaţie;
Trec anii, insă vin speranţele,
Trec anii, şi rămân doar amintirile …
- Baladă
Când peste paşii tăi sărută luna
Doi ochi tresar uşor în vânt
La miez de noapte şi cuvânt …
Tu fugi uşor şi pierzi într-una
Mireasma părului tău sfânt
Şi-i cerul roşu de nebun avânt
Când peste paşii tăi … mi-e frig acuma …
- De ziua ta
E ziua ta, mamă … Un pumn de lumină
Revărsându-se candid şi lin pe pământ …
E ziua ta, mamă … O rază senină,
Un zâmbet pe buze, -adiere de vânt …
Acum, s-a spart un geam deasupra unei lumi
Curg cioburile albe, lumină reflectând …
E linişte acum. Cad fulgii prin grădini,
Ard artificiile şi se sting pe pământ …
Nimic nu se-aude … Un fulg de zăpadă,
Coborându-se candid şi lin pe pământ,
Şopteşte-o urare, de ziua ta, dragă
Şi zi-ntâi de an nou, ce se-aude blând:
“La mulţi ani, mamă … Sunt fulgul cel curat
Ce-aduce din înalturi doar fericire …
La mulţi ani, mamă … Iată, m-am transformat
Într-un porumbel mesager de iubire …”
- Se scurg
Se scurg clipe amare
Din imensa cupă a timpului …
Ca o lumină, de sus de tot
Răzbatem şi noi cum putem.
O linişte eternă domneşte
În viaţa fără moarte-a nefiinţei.
Trec umbre peste noi,
Adânc…
Se scurg timpuri spre abis,
Nestăvilite de hotare
Şi, fără doar şi poate noi,
Alunecăm în nemişcare…
- Filozofie
A fost linişte în noi şi va fi
Atât cât clepsidra e spartă
Şi totul există doar
În iluzia vieţii noastre;
E o senzaţie de frig
În cuprinsul veşniciei
Care cuprinde orice,
Chiar şi totul …
- Zbuciumându-se
Zbuciumându-se, moare visul unui copac de cristal
Ardent, fibrele de lumină se împletesc suspinând
Şi în taina de foc a ceasului de răscruce
Lacrimile mărilor se revarsă peste întinsuri …
- Necunoscut
Din bezna nopţii răsare un cântec
Cu vibraţii efemere
Blând, din taină,
Se iveşte necunoscutul,
Un cântec surd, fără viaţă.
Nimic nu schimbă nemişcarea
Adâncă şi totală
Ca o lacrimă nepătrunsă
Şi totul decurge lent,
Cu viteza timpului …
Se lasă o ceaţă imprevizibilă
În fiecare colţ al sufletului
Căci liniştea uitată de vreme
Nu poate tulbura
Necunoscutul …
- Pastel
Decembrie şi-a pus picior de gheaţă
Pe pământul încărcat de toamnă
Simfonia vântului se-nalţă
Norii lacrimi fără viaţă toarnă
Termometrele-şi coboară gradul
Frunzele-şi lipesc tristeţea-n geamuri
Însă fericire-i cu toptanul
Azi. De ce privim golaşe ramuri.
- Descătuşare
Amurgul cald al orelor târzii,
chemare surdă a eternei nopţi
Alungă focul greu şi ucigaş,
în care arde visul meu de bolţi.
- Vară
Priveam mut cerul înstelat
În noaptea caldă de vară
Şi totu’-n jur era curat,
Un aer rece ne-ncetat
Mângâia iarba de-afară.
Un cer senin şi fără vânt
Cuprindea în cântec dulce
Lin, liniştea de pe Pământ.
Ce-ncet mâna divinul cânt,
Blânde stele să se culce …
Deodată – o pală slabă
Apăru pe cer, şi o stea,
Licări difuz: o salbă
De galbeni lăsaţi să cadă!
Steaua tot mai tare lumina
Din spaţiul cel întunecat
Se arcui un disc de foc;
Fără să vreau, m-am speriat.
Cerul vuia neîncetat …
Himeră fără de noroc.
Stropi mari de ploaie, cenuşii,
Deodată izbucniră, rar,
Un bubuit greu se-auzi,
De aur fulger se ivi
Iar stropii, tot mai iute sar …
Şi explodă, superb de lin,
Ea, steaua mea cu nimb de-argint
Eu doar plângeam, uitat de chin,
Şi cugetam l-al meu destin,
Leoarcă-ud, cu păru-n vânt …
-În van, avânt, în van, cuvânt –
Tot cerul s-a cuprins de silă …
Ah, natură, nu ţi-e milă?
- Ce-i pasă? …
Ce-i pasă naturii de stele?
Ce-i pasă muntelui de alpinist?
Ce-i pasă trandafirului de fluturi?
Ce-i pasă omului de toate acestea, acestea …
Şi de el însuşi?
- Copilărie, mai stai!…
Ici-colo, pe câte-o floare
Se vede zburând în zare
Fluturaşul cel micuţ
Zglobiu, vesel şi drăguţ.
Pe-obraz soarele-l sărută
Cu-o rază călduţă şi zveltă
Iar el zburdă ca un miel
Ajutat de-un vânticel
Primăvară e, şi soare,
Hărnicie pe ogoare …
Şi o fată harnică
Îl primeşte darnică.
Fluturaşul lin se-aşază
În palmele ei, şi probează
De poa’ s-o ridice-n zbor
Dând din aripioare-uşor.
“N-o să poţi, drag fluturaş”,
Spune fata cu curaj;
Fluturele n-o ascultă,
Îşi ia zborul şi o uită …
Câmpul verde el îl vede,
În înălţime se pierde …
Şi colindă lunci şi văi,
Munţi cu neumblate căi …
