În modă se cunoaşte acum şi concurenţa: tendinţa franceză şi cea italiană îşi dispută întâietatea. Tot acum apar primul paradox şi prima absurditate dictate de modă, adevărate atentate la sănătate.
Renaşterea, care redă în sculptură trupul omenesc în toată splendoarea sa, îl încătuşează în acelaşi timp, în numele modei, în corsete de fier şi lemn, în cuirase-pieptar, care produc adevărate schilodiri. Numai şuviţele de păr mai flutură libere sau frizate în jurul feţei, redând chipului graţia, care lipseşte trupului, încătuşat în linia de clopot sau de cele două conuri care se întâlnesc în talie. Artificiul continuă să primeze şi după Renaştere.
În timpul domniei Ludovicilor, perucile pudrate, florile, broderiile şi panglicile împodobesc veşmintele ample prin însăşi croiala lor. Abia sub Ludovic al XIV-lea apare în Franţa prima breaslă de „croitorese”, necesare dată fiind complicata modă, care punea la grea încercare meşterii croitori.
Până şi pielea începe să capete un aspect mai artificial ca oricând. Pudra, fardul şi parfumurile încep să ascundă de multe ori nu numai micile imperfecţiuni estetice, ci şi marile erori igienice. Multe persoane din înalta societate considerau baia ca un risc pentru sănătate şi cine se îmbăia trebuia neapărat supravegheat de medic. Fantezia este însă în plin zbor, iar la sfârşitul secolului al XVIII-lea apar primele „jurnale de modă”.
Revoluţia franceză determină reîntoarcerea la sobrietate şi modestie. Se adoptă linia „redingote”, „directoire” şi, alături de ele, şi unele croieli clasice inspirate de antichitate, „moda olimpică”.
Apoi o femeie frumoasă lansează moda rochiilor ce o prindeau de minune: linia „empire”, cu talia sub bust, şi mai târziu „crinolinele”. Alături de gingaşa siluetă feminină apare fracul bărbătesc. Moda masculină părăseşte zorzoanele secolelor anterioare şi se fixează definitiv la pantalonul lung, prins sub picior. Haina lungă subliniază talia fină a tinerilor romantici, care-şi manifestă cochetăria doar prin cravate şi revere. Talia rămâne subţire, dându-şi tributul corsetului, care este însă mai puţin chinuitor, cu balene; eleganţa devine foarte rafinată, cizelând cu gust şi fineţe lenjeria atât la femei cât şi la bărbaţi.
Şi totuşi această lege capricioasă se dezice pentru a doua oară: în mod paradoxal, în secolul al XIX-lea, moda nu se integrează decât prea puţin în contemporaneitate. Progresul tehnic şi dezvoltarea industrială nu reuşesc decât să varieze la infinit ţesăturile şi accesoriile la modă. Maşina de cusut înlocuieşte cusătura manuală, trenul înlocuieşte diligenţa, dar moda nu eliberează femeia de rochia lungă.
Abia după primul război mondial rochia devine scurtă şi, timid, apare costumul de baie.
Emanciparea socială crescândă a femeii după al doilea război mondial readuce simbioza dintre graţie şi practic pe prim-plan. Rochiile sunt uşoarare, comode, trupul devine liber, cu alură sportivă, suplu în mişcare.
Moda se schimbă potrivit fiecărui sezon. Creatorii de modele sunt artişti, care armonizează frumosul cu utilul, îmbracă realitatea cu gust şi fantezie pentru a o face mai variată, mai atractivă. Moda impune integrarea în contemporaneitate, dar nu depersonalizează. Femeia modernă rămâne ea însăşi, apărând însă mereu nouă în apele oglinzii sale şi în ochii celor ce o privesc.
Frumos articol