Tulburarea reactivă de ataşament – Ataşamentul
În linii mari, ataşamentul este o legătură emoţională de lungă durată cu un anumit individ.
Conceptul de ataşament şi, implicit tulburările sale, nu pot fi înţelese decât cunoscând mecanismul prin care acesta apare şi se dezvoltă. În relaţiile primare de îngrijire, atât mama cât şi copilul sunt parteneri activi în formarea ataşamentului, astfel apare şi se dezvoltă relaţia afectivă copil-mamă şi mamă-copil; copil-familie şi familie-copil.
Copiii construiesc reprezentări mentale ale relaţiilor de ataşament, observându-şi părinţii, îşi însuşesc şi construiesc aceleaşi modele de comportament, pe care le vor aplica propriilor lor copii. Aceste modele lucrative ale self-ului tind să se perpetueze, în ciuda influenţelor specifice pentru schimbare, şi devin tendinţe stabile interpersonale, care rezistă în timp.
Chiar de la naştere, din primele zile de viaţă, copilul este “prins” în legăturile de ataşament care se crează între el şi părinţi, în special între el şi mamă. Aceasta este prima formă de interacţiune socială. De aceea, formele timpurii de ataşament au implicaţii ulterioare în dezvoltarea ataşamentului în decursul anilor.
La nivel comportamental, ataşamentul se manifestă prin comportamente observabile, adică bebeluşul caută proximitatea aşa-numitei “figura de ataşament de referinţă”, care este părintele sau persoana cea mai apropiată care se ocupă de îngrijirea lui.
La nivel biologic, ataşamentul poate fi studiat din punct de vedere biochimic pe de o parte, si din punct de vedere neuro-anatomic pe de altă parte. La nivel biochimic, responsabile cu ataşamentul sunt două peptide mici, oxitocina şi vasopresina, care sunt produse în nucleii supraoptic şi paraventriculari ai hipotalamusului şi care sunt eliberate de neuronii magnocelulari care se proiectează în pituitare posterioară, unde vor fi descărcate în fluxul sangvin.
La nivel cognitiv, copilul are un “model de lucru intern”, adică un model al relaţiilor cu persoanele apropiate elaborat în baza răspunsului primit de copil de la persoana de referinţă. Aceste reprezentări se dezvoltă o dată cu dezvoltarea copilului, ducând la noi modalităţi de înţelegere şi raportare la realitate, remodelând astfel reprezentările timpurii legate de securitate / insecuritate ale copilului.
Tulburările de ataşament se caracterizează printr-un patern de comportamente de ataşament disfuncţionale şi necorespunzătoare ontogenetic, în care copilul caută rar/deloc figura de ataşament preferenţial, pentru confort, suport, protecţie.
Tulburarea reactivă de ataşament, recunoscută atât de ICD-10 (WHO, 1992) cât şi de DSM-IV (1987), este una din tulburările cele mai grave de ataşament. Ea se poate instala în urma unei traume, (abuzuri asupra copilului) sau a unui atasament întrerupt (copilul a fost neglijat sau persoanele care s-au ocupat de îngrijirea lui s-au schimbat frecvent), în primii trei ani de viaţă ai copilului.
De asemenea, această tulburare se poate instala şi în urma acţiunii altor factori cum sunt: decesul unui părinte, separarea copilului de figura de ataşament, adopţia, spitalizarea copilului, abuzul de substanţe al părintelui sau chiar adopţia/naşterea unui alt copil. La copiii care suferă de această tulburare lipseşte contactul vizual, prezintă comportamente distructive faţă de ei înşişi, faţă de ceilalţi şi faţă de obiecte, sunt predispuşi la accidentări frecvente, au afecţiune nediscriminativă faţă de persoanele străine, dau dovadă de cruzime faţă de animale, agrează minciuna şi furtul, au dificultăţi de învăţare, au probleme cu alimentaţia, au probleme cu limbajul, se angajează în relaţii defectuoase cu alţi copii, deseori nu îşi controlează impulsurile şi sunt hiperactivi, pun întrebări persistente care sunt lipsite de sens.
Tratamentul tulburării reactive de ataşament este multimodal şi implică psihoterapie, medicaţie şi educaţie despre această tulburare. Poate fi necesară implicarea unei echipe medicale şi de îngrijiri în sănătatea mentală cu experienţă în tulburările de ataşament. Tratamentul include atât copilul, cât şi părintele sau îngrijitorul.
Scopurile tratamentului sunt oferirea unui mediu sigur şi stabil şi ajutarea copilului să dezvolte interacţiuni pozitive cu părinţii sau îngrijitorii. De asemenea, tratamentul poate să crească stima de sine a copilului şi să îmbunătăţească relaţiile cu copiii de aceeaşi vârstă.
Terapia prin joc, în special în prezenţa îngrijitoarei primare, pot ajuta copilul şi îngrijitoarea să-şi exprime nevoile emoţionale, temerile, anxietăţile în contextul de joc. Îngrijitoarea poate deveni mai sensibilă la problemele cu care se confruntă copilul, care trebuie să înceapă să înveţe cum să-şi exprime emoţiile în cuvinte.
Trebuie susţinute eforturile medicale şi psihosociale, care să înlăture posibilitatea apariţiei factorilor favorizanţi şi anume apariţia neglijării, a îngrijirii neadecvate, grosolane, a abuzului fizic, etc.
Pe lângă acestea, ar fi de recomandat părinţilor / îngrijitorilor unor copii care suferă de această tulburare să urmeze cursuri de învăţare a abilităţilor parentale, eventual implicarea acesteia într-un grup de suport cu părinţi (îngrijitori) care se confruntă cu aceleaşi probleme.
