De ce atunci când o prietenă ne spune ”Am decis să slăbesc” , cineva va fi acolo mereu cu replica ”E foarte greu, nu cred că vei reuși, nu ai destulă ambiție.”, în loc să spună ”Bravo, acest lucru te va face să te simți mai bine, vei avea mai multă încredere în tine, mă bucur pentru tine.”
De ce atunci când un prieten ne spune ”Am decis să învăț să conduc”, cineva va fi acolo cu replica ”Nu vei reuși, traficul e o junglă, nu vei face față”, cât de greu ar fi să spună o vorbă bună, de încurajare?
De ce atunci când un prieten entuziasmat ne va spune ”Am decis să mă căsătoresc, am cerut-o de nevastă”, prietenii vor fi primi care vor încerca să te convingă de alegerea proastă făcută?
A devenit în zilele noastre aproape imposibil să ne bucurăm pentru reușita altuia, nu vom putea niciodată să spunem o vorbă bună, de încurajare, dar vom spune mereu cuvinte care să-i facă să se răzgândească dacă se poate, sau dacă nu, măcar să le facem drumul mai greu, fără nicio încurajare și susținere.
Mă întristează și mă enervează în același timp, pentru că de cele mai multe ori oamenii care te descurajează sunt cei care nu au întreprins niciodată nimic deosebit în viața lor, acei oameni care s-au complăcut mereu în monotonie. Este o vorbă ”dacă nu poți să mă ajuți, măcar nu mă încurca” și aș spune eu ”dacă nu poți să te bucuri pentru mine, măcar nu mă descuraja”. Nu știu dacă astfel de oameni reacționează din invidie, din frustrare, din răutate? Nu știu unde i-aș putea încadra corect.
Când sora mea s-a apucat de condus, am încurajat-o mereu să conducă singură, să aibă curaj, doar așa va reuși să devină o bună șoferiță. Când prietena mea a decis să se apuce de o cură de slăbire, am fost mereu acolo pentru ea, să o susțin, să nu renunțe în momentele dificile. Când prietenii vin să ne aducă invitația la nuntă, nu îi întreb dacă s-au gândit bine, dacă știu ce îi așteaptă, cât de greu va fi, le spun că e o decizie înțeleaptă, căsnicia are părți frumoase dacă ai ochi să le vezi.
Din acest motiv, tot mai multe lucruri am decis să le spun la cât mai puține persoane, pentru că cei care merită să afle, știu că se vor bucura din tot sufletul pentru mine, iar cei care doar mă vor invidia, ei bine, pentru ei e mai bine să afle ultimii sau poate niciodată.
Oare când vom redeveni oameni? Oare când ne vom putea bucura pentru ceilalți necondiționat?
