Dintre toate sărbătorile noastre, Crăciunul e de bună seamă sărbătoarea care revarsă asupra sufletelor cea mai multă lumină şi căldură. Nicio altă sărbătoare nu ne cheamă cu atâta drag în jurul căminului părintesc.
Naşterea Domnului naşte în sufletele noastre dragoste de viaţă şi dragoste de Dumnezeu. De la un capăt la altul, lumea răsună de cântece de preamărire. Gândurile creştinilor aleargă grăbite la peştera din Vifleem, să se închine Pruncului sfânt. „Iară naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost, că logodită fiind muma lui, Maria, cu Iosif, mai înainte de a fi ei împreună, s-a aflat având în pântece din Duhul Sfânt. Iar Iosif, bărbatul ei, fiind om drept şi nevrând s-o vădească pe ea, în ascuns a vrut s-o lase pe dânsa. Şi cugetând el unele ca acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat lui în vis, grăindu-i: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, femeia ta, că ce s-a zămislit întrânsa din Duhul Sfânt este. Şi va naşte fiu şi vei chema numele lui: Iisus; că acesta va mântui pe poporul său de păcatele lui” (Matei 1, 18-21).
La plinirea vremii s-au umplut şi zilele Fecioarei Maria, ca să nască lumii Mântuitor. În vremea aceea, împăratul August voind să ştie câţi oameni are în împăraţia sa, a dat poruncăsupuşilor săi să se înscrie. Iosif şi Maria trebuiau să meargă din Nazaret în Vifleem, ca să see înscrie la locul de obârşie al familiei. Ajunşi aici găsesc casele pline de drumeţi şi sufletele oamenilor pline de neînţeleasă răutate. Sfânta Familie n-a fost găzduită de nimeni. Înainte de a se naşte, lumea e rea cu Iisus. Astfel, Cel neîncăput s-a sălăşluit în iesle. Singurul neîntinat din cei născuţi din femeie, s-a născut într-un staul. Peştera acoperă pe făcătorul boltei înstelate. Vitele suflă cald spre cel ce a pus soarele pe cer. Cel dintâi leagăn i-a fost ieslea şi cei dintâi închinători, dobitoacele. Cerul vesteşte minunea. Se vede o stea luminoasă şi se aud îngerii cântând: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). La chemarea cerului, lumea se mişcă la cele două margini. Vin păstorii şi magii. Vin cu daruri şi cu sufletele gata spre închinare. Numai Irod se cutremură şi vrea să omoare pe Făcătorul vieţii.
De atunci şi până la sfârşitul veacului, naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos va fi socotită cea mai mare întâmplare din lume. De la naşterea din peştera Vifleemului, începe o nouă lume. De aici se numără anii spre începutul şi spre sfârşitul lumii. Cel născut în iesle se aşează în mijlocul vremurilor şi-n inima oamenilor, unde rămâne veşnic. Ca el nu s-a născut niciodată altul. Steaua luminoasă de pe cer şi îngerii lui Dumnezeu sunt mărturii că pruncul înfăşat în sărace scutece şi culcat în iesle pe fân, oaspele dobitoacelor, e trimisul cerului, e Fiul lui Dumnezeu, care a luat chip de rob, ca să scape omenirea din robia păcatului şi să întemeieze pe pământ o nouă împărăţie: împărăţia iubirii şi a păcii. Cântarea îngerilor e imnul acestei împărăţii. Mărirea lui Dumnezeu, pacea pe pământ şi bunăvoirea între oameni sunt semnele care deosebesc împărăţia lui Dumnezeu de toate celelalte împărăţii.
Câtă vreme aşa vom crede şi aşa vom trăi, Pruncul Iisus la fiecare Crăciun se va naşte din nou în sufletele noastre şi atunci viaţa aceasta nu va fi pentru noi o vale a plângerii, ci un veşnic cântec de preamărire a lui Dumnezeu.
Crăciun fericit vă doresc!
