De ce când suferim nu vrem singurătate, dar nici prezenţa altora nu ne alină? Ştiu, depinde cine e lângă noi..însă, fie că sunt prietenii, fie că e familia, nu avem stare şi vrem să fim lăsaţi în pace, să fie atât de linişte încât să ne putem “auzi” gândurile cum zboară inexplicabil de repede în capul nostru….
De unde şi concluzia că singuratatea nu înseamnă a fi singur fizic…ci singur psihologic…Singurătatea mintală e adesea cauza unor chestiuni patologice…depresii şi alte chestii tratabile de specialişti, însă…. aceste chestiuni nu sunt întotdeauna discutabile cu cei de lângă noi… Cum este şi normal, ei nu vor înţelege de ce alegem să nu vorbim despre asta, deşi se vede şi până la urmă recunoaştem că nu e bine…Nu vor înţelege de ce evităm socializarea, vizitele de complezenţă şi alte zâmbete false…
Cei care suferă, se simt singuri sau sunt în pragul unei depresii nu vor afişa un zâmbet sincer, şi nici nu vor râde cu gura până la urechi….şi din păcate, de cele mai multe ori, exact apropiaţii noştri ne condamnă “că nu încercăm”….Partea cea mai dificilă a lucrurilor vine în momentul în care, ei se simt neglijaţi, excluşi, evitaţi, îndepărtaţi…oricum, numai nu cum sunt de fapt: apreciaţi, iubiţi..însă momentan “on hold”… Şi astfel de lucruri nu pot fi explicate…nu în prea multe cuvinte, care până la urma par a fi scuze special create pentru a salva o situaţie, o prietenie…etc…Nu poţi să spui unui om “ştii, suntem în continuare cum am fost..dar acum am nevoie de o pauză de tine”…sună nasol…şi de neînţeles! Pe de altă parte, cei care trec prin stările de care ziceam mai sus…cel mai probabil sunt de acord că dacă ar fi în situaţia “unui apropiat neglijat”…ar prefera să li se spună să mai aştepte, fără nicio supărare….deci, ferice de cei care nu înţeleg…înseamnă că nu au trecut prin experienţe care să provoace astfel de trăiri neplăcute!!!
Şi pentru că şi articolul precedent a avut mai mult decât o notă personală, am să-mi permit să îl continui pe acesta în aceeaşi manieră. Adică, spun cât mă ţine “vocea” : dragii mei prieteni sau apropiaţi, nu simt mai puţin pentru voi, nu vă iubesc sau vă apreciez mai puţin, şi da, îmi e dor de voi…însă sunt unele momente în care nici propria mea “companie” nu mă încântă….darămite a altora, sunt unele momente, sau din nefericire – perioade, în care nu pot fi falsă doar pentru a evita să vă supăraţi, nu mă pot socializa când până şi voi ştiţi că nu mi-e bine, cât de ipocrită aş fi?! Nu mă înţelegeţi greşit, nu militez pentru izolare, ci doar pentru înţelegerea că, în general, oamenii vorbesc, socializează şi zâmbesc doar atunci când se simt pregătiţi, nu când se aşteaptă asta de la ei şi nu când sunt întrebaţi…
Iar pentru prieteniile adevărate, în niciun caz nu funcţionează regula relaţiilor amoroase la distanţă “ochii care nu se văd se uită”…o prietenie sinceră rezistă fără cuvinte şi explicaţii, rezistă cu adevărul neplăcut atunci când în discuţie apare cuvântul “n-am chef azi”… şi nimeni nu se supără, nimeni nu se simte îndepărtat… asta înseamnă că ni se acordă spaţiul personal de care avem nevoie uneori… şi poate, după ce trece perioada “cu năbădai” toate aceste lucruri le discutăm…dar depinde de noi când iniţiem discuţia…un prieten adevărat ne spune sau ne dă de înţeles că e alături de noi orice problemă am avea, că putem discuta oricând dorim..el ne va asculta şi ne va înţelege…dar aici partea lui se termină…fără alte insistări asupra situaţiei sau presiuni pentru a scoate ceva de la noi…
Iar eu personal, deşi nu am mulţi prieteni adevăraţi, le mulţumesc din tot sufletul acelora care oricând am avut nevoie au fost acolo pentru mine!!!
