Femeia a fost şi va fi întotdeauna flacăra vie a vieţii, păstrătoarea focului sacru şi nu poate fi completă decât alături de bărbat – ca jumătatea unui întreg. Ea este sufletul oricăror acţiuni, cu imensa ei grijă responsabilă şi afecţiune pentru toţi ai săi, cu organizarea şi prevederea în timp, pentru bunăstarea lor, pentru ordine, disciplină şi frumuseţe.
Viaţa a învăţat-o să fie raţională, oscilaţiile şi slăbiciunile din trecut nu se mai potrivesc cu acest nou climat de muncă şi de răspundere în care se cere vigoare şi răbdare şi în care fiecare mişcare trebuie să fie gândită, cântărită, ca un joc de şah pentru scopul final, reuşita.
Această nouă poziţie a femeii în societatea de azi este grea, fiindcă timpul este scurt pentru muncile paralele pe care le îndeplineşte o dată cu profesia sa.
Să nu ne speriem de această perspectivă!
Fiecare zi este o victorie, dacă vom organiza în primul rând viaţa de acasă pe temeiul ajutorului reciproc. Fiecare membru al familiei, oricât de ocupat ar fi, trebuie să aibă câte o sarcină, împărţind munca în mod cinstit şi civilizat, pentru ca mama – soţia – să nu fie doar un robot pe umerii căruia să apese toate greutăţile.
De ce să arătăm istovite şi epuizate? În această postură nu inspirăm nici dragoste, nici milă sau respect!
Într-o piesă de teatru a lui Paul Sartre un soţ se confesează unei partenere oarecare – într-o criză de conştiinţă – că a făcut mari nedreptăţi soţiei sale pierdute, dar că „aceasta avea păcatul de a fi prea devotată cu o stupidă înclinaţie pentru sacrificiu, suferind fără să reproşeze.”
Iată deci cum ţi se poate găsi vina când permiţi fără limită lipsa de respect şi de omenie a partenerului!
