Cei o sută de ani ai lui Lenni și Margot de Marianne Cronin este cartea pe care am finalizat-o recent. A fost o altfel de lectură care a abordat un subiect sensibil. Îmi place să cred că fiecare carte are farmecul ei și învățături nenumărate. Trebuie doar să deschidem ochii și sufletul pentru a le înțelege.
Viața este scurtă, aceasta este cea mai importantă idee a cărții. Să ne construim zilele și viața, activitățile, în jurul acestei idei. Să ne bucurăm de toți și de toate, să facem ce trebuie și ce ne place.
Două suflete, două povești, o cameră de spital
Viața nu este doar despre boală la oameni bătrâni. Din păcate, boala lovește fără să țină cont de vârstă. Lenni are doar 17 ani și cuvântul ”terminal” pentru ea nu înseamnă nimic legat de aeroport, ci stadiul bolii ei. Margot are 83 de ani și boala o înfrânge și pe ea, zi de zi.
Camera unde se desfășoară lecția de pictură, le aduce pe cele două împreună. Rezonează din prima și încep să își împărtășească frânturi din viață. Ambele povești sunt cu bune și rele. Lenni decide să scrie în jurnal. Margot pictează frânturi din viața sa. Împreună trebuie să realizeze 100 de secvențe care să le reprezinte pe amândouă.
Lenni caută răspunsuri în biserică
Când boala e tot mai grea, oamenii caută alinare, răspunsuri. De cele mai multe ori, simt nevoia să meargă la biserică. Acolo e liniște, e împăcare, iar preotul îți poate aduce alinare. Așa îl cunoaște Lenni pe preotul Arthur, care îi va fi alături până în ultimul moment. Pe cât posibil, îi va răspunde la întrebări, dar îi va aduce liniște.
Deși Lenni încearcă să pară resemnată și glumeață, nu e ușor de acceptat diagnosticul. Ea are capacitatea de a lua niște decizii pe care și un adult e greu să le accepte. Decizia ei va răspunde la întrebarea, de ce pe ea nu o vizitează nimeni la spital.
Margot are povestea ei
Cei o sută de ani ai lui Lenni și Margot vine cu o poveste din spital care unește, de fapt, două povești diferite, a două femei diferite. Margot a avut o viață tumultoasă, și-a găsit liniștea și împlinirea, dar doar pentru scurt timp. Viața ei, experiențele ei, reprezintă lecții din care avem doar de învățat.
E o poveste dureroasă. Aș putea zice, chiar cutremurătoare, te întristează. Sunt adesea întrebată cum pot citi astfel de povești? Și răspund mereu că așa e și viața, nu doar bine, nu doar roz. Boala face parte din viața noastră. Moartea este inevitabilă. Ce avem sigur e ziua de azi! Asta mă învață lecturile mai triste, să mă bucur de viață, să prețuiesc fiecare om, fiecare moment.
