Primele masive de selenit fac ca exploratorii Peşterii Cristalelor, din Mexic, să pară nişte pitici. Formate de-a lungul mileniilor, aceste cristale sunt printre cele mai mari descoperite până acum pe Pământ.
Această peşteră arată ca o pădure de cristale, late şi groase, unele mai lungi de zece metri şi vechi de o jumătate de milion de ani..
Peştera calcaroasă şi strălucitoarele prisme au fost descoperite în anul 2000 de doi fraţi ce săpau la aproape 300 m sub pământ în mina Naica, una dintre cele mai cele mai productive din Mexic, peşteră ce furnizează anual tone de plumb şi argint.
Procesele geologice aflate la originea zăcămintelor de plumb şi argint oferă şi materia brută pentru cristale, iar la Naica minerii dăduseră şi înainte peste peste caverne cu cristale impresionante, dar mult mai mici. În peşteră, temperatura trece de 44 grade C, umiditatea depăşind 90-100%.
Obeliscuri prăbuşite, stâlpi de lumină, cristalele sunt enorme, unele groase de un metru. Pe jos şi pe pereţi sunt o multitudine de cristale mai mici, ascuţite ca nişte lame şi perfect transparente. Cristalele sunt făcute din selenit, o varietate a mineralului comun, gips. Selenitul e translucid şi moale, uşor de zgâriat chiar şi cu unghiile.
Timp de sute de mii de ani, apa subterană, saturată cu sulfat de calciu, s-a infiltrat în numeroasele peşteri din Naica, încălzită de magma de dedesubt. Pe măsura ce magma s-a răcit, temperatura apei din peşteră se stabilizează la 58 grade C. La această temperatură, mineralele din apă au început să se transforme în selenit, ale cărui molecule se depun precum nişte cărămizi minuscule pentru a forma cristalele.
În Peştera Cristalelor, condiţiile au rămas neschimbate timp de milenii. Deasupra au erupt vulcanii, gheţarii au invadat continentele, dar dedesubt cristalele continuau să crească. Prin anul 1985, minerii folosind pompe imense pentru a scădea nivelul apei subterane, fără să ştie, au drenat peştera, astfel procesul de cristalogenoză a luat sfârşit.
Cristalele sunt ameninţate de lipsa apei. Când peştera era submersă, apa susţinea şi conserva cristalele, dar acum peştera este golită şi fiind expusă la aer, există pericolul ca prismele să se îndoaie sau să se crape sub propria greutate, îşi pierd luciul, pe măsură ce gazele pătrund în peşteră.
Oficialii încearcă să includă Peştera Cristalelor în Patrimoniul Mondial al UNESCO, chiar dacă până acum cristalele au fost neglijate, şi sunt probabil mult mai cunoscute înafara Mexicului.
